O fugă în sudul luminos al Spaniei

Trei zile nu îți ajung pentru a înțelege o regiune, dar trei zile folosite inteligent îți pot spune suficient ca să vrei să revii spre aprofundare. Aceasta a fost logica din spatele scurtei călătorii în sudul Spaniei, destinația perfectă pentru un weekend cu soare, mâncare fantastică, vin bun și arhitectură magnifică.

Situația în Spania anului 1564 era cel putin instabilă; revolta maurilor contra regelui Filip al II-lea nu adusese decât victorii temporare; sângele umplea bisericile și străzile deopotrivă, iar oamenilor li se cerea să își schimbe religia la fiecare câteva zile. Comunități întregi musulmane erau catolicizate de joi până miercuri și-și răzbunau apostazia vinerea.Și invers, când norocul în luptă le surâdea credincioșilor catolici (pentru cei interesați de Reconquista, o abordare beletristică foarte interesantă oferă Ildefonso Falcones în „Cathedral of the Sea“ și „The Hand of Fatima“).

Deși puternicul califat al Cordobei își încetase existența cu aproape șaptezeci de ani înainte, viața era în continuare marcată de comunitatea arabă, fapt ce a continuat până astăzi, chiar dacă într-o formă atenuată.
Astăzi, influența ei se simte în șirurile de portocali ce străjuiesc străzile, în arhitectura clădirilor, curțile răcoroase ale palatelor și în ochii spaniolilor umbriți de gene dese și negre.

Orașele Andaluziei miros a floare de portocal, iar palatele mudejar (stil arhitectural cu influențe maure, caracteristic zonei în secolele XII-XVI) zâmbesc în soare. Peste tot străzile sunt străjuite de portocali, iar piațetele au pavajul brăzdat geometric de mici canale prin care curge apa – încă o moștenire arabă, căci pe lângă funcția estetică, grădinile, fântânile și piscinele au avut mereu și un rol de reglare a temperaturii, răcorind aerul celui mai călduros oraș spaniol.

În Sevilla poezia plutește pe fiecare adiere de vânt, dar este nevoie de puțină istorie pentru a înțelege această regiune; în Andaluzia orașele au un puternic aer oriental care în lipsa unui set minim de informații provoacă adesea confuzie, dar, interpretat în cheia corectă, se arată extrem de generos în povești.

Unitate politico-administrativă autonomă, Andaluzia este situată în sudul peninsulei iberice, fiind singura regiune spaniolă care are deschidere atât la Mediterană, cât și la Atlantic. Numele evocă perioada maură, Al-Andaluz fiind denumirea arabă, derivată la rândul ei din Vandaluzia, teritoriul vandalilor (neam scandinav împins de huni spre vest, stabilit ca regat în Peninsula Iberică și rămas în istorie ca simbol al distrugerii barbare, după ce au prădat Roma în 455, conform Wikipedia).

Regiunea este rezultatul unui mix de influențe mai bogat de atât. Au mai trecut pe acolo fenicienii, grecii, romanii, vandalii, vizigoții și bizantinii, apoi maurii și evreii sefarzi.Ultimele două seminții au decis să și rămână. Primii au făcut-o în 711 prin cucerirea Hispaniei de către generalul omeiad Tarik ibn Zyad, cel care a dat și numele strâmtorii Gibraltar (din arabă, Jib-al-Tarik, muntele lui Tarik).
Arabii au întemeiat califatul Cordobei și au influențat puternic cultura regiunii, rămânând până în 1492, când a căzut și Granada, ultimul teritoriu aflat sub dominație maură. Perioada de peste 750 ani dintre cucerire și recuperarea de către spanioli este cunoscută drept Reconquista. Anul 1492 a însemnat și expulzarea evreilor, sosiți în Spania pe la începutul mileniului II. Decretul din Alhambra semnat de Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon cu privire la expulzare a fost revocat oficial în 1968 de către al doilea Consiliu de la Vatican, iar din 2014 descendenții celor expulzați pot obține cetățenie spaniolă fără a îndeplini alte condiții.

Centrul vechi al Sevillei reflectă această moștenire multietnică și unul dintre primele locuri care oferă lecții de istorie, arhitectură și culturăeste Reales Alcazares de Sevilla, palatul regal al orașului. Palatul a fost inițial fort maur și este unul din cele mai bune exemple de arhitectură mudejar. Are o rețea de piscine nu prea adânci populate de pești roșii, așezate terasat în cascadă, numeroase livezi de lămâi și alei străjuite de portocali cu fructe în pârg, iar construcțiile sunt impresionante nu prin mărime, ci prin bogăția detaliului decorativ, cu pereți plini cu plăci de azulejos – faianță pictată manual cu superbe modele geometrice arabe.

S-a scris istorie în acest palat, atât din cea reală, cât și fictivă: disputele legate de comerțul cu nou descoperita Americă au fost rezolvate în sala numită Casa del contratacion, iar legenda spune că Lo patio de las doncelles, curtea interioară folosită de Ridley Scott ca spațiu de curte a regelui Ierusalimului în producția „Regatul cerului“, își datorează numele celor 100 de virgine cerute ca impozit de către califi.
„Lawrence al Arabiei“ a fost filmat parțial aici, iar sezonul cinci din „Urzeala tronurilor“ a folosit palatul ca reședință a familiei regale din Dorne (locul de baștină al carismaticului prinț Oberyn Nymeros Martell, vă amintiți?). Arhitectura palatului a suferit modificări în spirit renascentist, baroc și în secolul XIX, regii spanioli aducându-și pe rând aportul în ceea ce îi privește funcționalitatea și înfățișarea.
Un alt punct de interes este catedrala. La finalizarea ei, în secolul XVI, catedrala din Sevilla a detronat Hagia Sophia din poziția de cea mai mare catedrală din lume. Este și locul care adăpostește rămășițele lui Columb (onoare disputată cu Hispaniola, capitala Republicii Dominicane, unde povestea spune că fiul Diego a adăpostit sicriul furat din Spania nerecunoscătoare).

Nava centrală are 42 de metri, iar în interior, arhitecții, pentru plata cărora clerul a renunțat un timp la jumătate din salariu, au folosit coloane ale unei moschei preexistente precum și minaretul, o practică des întâlnită în Spania Reconquistei și nu numai. Turnul catedralei, cunoscut ca La Giralda, are 105 metri și este unul dintre simbolurile orașului. Arhivele Generale ale Indiilor sunt situate chiar în laterala catedralei; mai sunt adăpostite acolo o cerere de angajare a lui Miguel de Cervantes, jurnalul lui Cristofor Columb, dar și bula papală “Inter caetera” prin care Alexandru al VI-lea împărțea lumea între Spania și Portugalia.

Atât palatul regal, cât și catedrala și arhivele sunt monumente aleUNESCO, aceasta dacă mai era nevoie de un argument în plus în ceea ce le privește. O informație pe care o regăsești frecvent în textele de prezentare a orașului Sevilla este aceea că orașul, parte din provincia romană Baetica, a dat Romei pe împărații Hadrian și Traian. Alta menționează cele patru opere muzicale localizate în oraș: „Nunta lui Figaro“ și „Don Giovanni“ de Mozart, „Bărbierul din Sevilla“ de Giaccomo Puccini și Carmen“ de Bizet. Pentru cel ce are doar două-trei zile pentru a-l cunoaște, orașul se concentrează în atracțiile turistice menționate și câteva restaurante de tapas și nu numai.
O experiență aproape perfectă atât gastronomică dar și oenologică se petrece la Az Zait, unde coada de vițel în sandviș de vafă oferăun moment memorabil, iar ospătarul este și un somelier desăvârșit. Enslava este un alt loc cu mâncare bună, dar fără rezervare ajungi să stai pe trotuar cu un cocktail în mână și cu ochii pe lista de așteptare de pe perete. Nu-i rău nici așa, însă.

Și dacă este ceva de luat acasă din Sevilla portocalilor în floare, acel lucru trebuie să fie vino naranja (vinul de portocale), obținut prin macerarea cojii de portocală în vin dulce alb și maturat prin metoda solera, cunoscută celor pasionați de vinul de Jerez și care presupune maturarea prin amestecarea fracționată a unor vinuri de vârste diferite.

Text de Adriana Sohodoleanu