O construcție care ne este străină

Vedeți două așa-zise lucrări de artă, pentru că au făcut parte din expoziții ale unor artiști recunoscuți de piață, dar care sunt fără prea mare valoare; fostul premier britanic în chip de clovn se cheamă, inspirat, desigur, „Thatcher„ și este creația unui ins pe nume Sean Landers, iar al doilea portret se numește, și mai inspirat, „Maggie„ și este comis de Marcus Harvey. Ultimul a muncit ceva la portret, pentru că acesta este format prin alăturarea unei multitudini de obiecte din plastic, de la legume și fructe la cranii, măști ale lui Tony Blair sau falusuri. Nu cred, repet, că au mare valoare artistică, sunt menite doar să șocheze privitorul blazat; dar ele pot demonstra foarte bine modul în care societatea adoră să urască unii lideri.

Maggie a venit la cârma unei nații în derivă economică și a luat măsuri care au schimbat radical cursul; a restructurat o întreagă industrie minieră, ceva mai mai delicat și mai de anvergură decât să dai niște salarii compensatorii în Valea Jiului și apoi să abandonezi o întreagă zonă monoindustrială. Aceeași Maggie s-a dovedit mai bărbată decât alții atunci când a ales războiul și nu diplomația, poate pentru că legea talionului este un principiu care a croit umanitatea mai corect decât vorbăria inutilă.

Margaret Thatcher își găsește un loc firesc alături de un alt premier britanic, Winston Churchill, care a avut de făcut alegeri care ar tulbura, cred, mințile unui om normal. În august 1940 a lăsat ca locuitorii orașului Coventry să fie bombardați, deși serviciile secrete britanice, care puteau descifra codurile secrete germane, știau despre atac. Între câteva mii de vieți și secretul codului este o dilemă la care nu vreau să mă gândesc; mă gândesc numai la ce a fost în sufletul omului care a făcut alegerea și cum s-a privit el în oglindă tot restul vieții.

Faceți dumneavoastră comparațiile cu liderii politici actuali, de pe malurile Dâmboviței sau de aiurea: conduși de interese financiare obscure, lipsiți de coloană vertebrală sau de idei, manevrați de păpușari care pun în talerul de sus al balanței nații întregi. Pentru ai noștri cel puțin adoptarea euro sau programul de convergență economică cu UE s-au dovedit sarcini prea mari și obositoare, așa că au aplicat sănătosul principiu „aleagă-se„.

Unii, care au ales la timp, sunt mult mai liniștiți și fac aici referire la situația Poloniei, care, economicește vorbind, se simte mult mai bine ca noi, dar asta și pentru că în anii ‘90, când noi nu ne vindeam țara, avea un premier ca Leszek Balcerowicz pe care îl scuipa lumea pe stradă pentru măsurile economice dure și nepopulare luate.
Nu coabitare în ticăloșie timp de două decenii, hăhăială sau promisiuni absurde, ci asumarea celei mai corecte decizii, chiar nepopulare, este cheia reușitei. Dar asta ține de o construcție care ne este străină.