Numărul cetățenilor care trăiau în democrație s-a prăbușit de la 3,9 miliarde în 2017 la 2,3 miliarde în 2021, iar astăzi – în așa-zisa „epocă a informației” – se estimează că aproximativ 70% din populația mondială trăiește sub un regim semi sau complet autocrat

În pofida progreselor indiscutabile pe care le-a făcut umanitatea de la Căderea Zidului Berlinului încoace, din punct de vedere economic și tehnologic, suntem departe încă de afirmația că trăim într-o lume perfectă, așa cum visau poate primii oameni care descopereau internetul la începutul anilor ’90. Pe acest fundal și-au făcut apariția și liderii autoritari, care par să fi subscris în ultimii ani unui trend la care nu mulți visau la început de secol.

Deși este adevărat că, la nivel global, oamenii se bucură de mai multe libertăți democratice decât în trecut, există indicatori care sugerează că progresul se află acum sub semnul incertitudinii. De exemplu, potrivit datelor Statista, numărul cetățenilor care trăiau în democrație s-a prăbușit de la 3,9 miliarde în 2017 la 2,3 miliarde în 2021, iar astăzi – în așa-zisa „epocă a informației” – se estimează că aproximativ 70% din populația mondială trăiește sub un regim semi sau complet autocrat.

Problema este analizată în detaliu de jurnalistul britanic Gideon Rachman, principalul comentator pe afaceri externe al ziarului Financial Times, în cartea sa „Epoca liderului cu mână de fier”, apărută anul acesta și în limba română la editura Polirom. Rachman argumentează că, de la sfârșitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, politica globală a fost caracterizată de ascensiunea unor lideri de mână forte, care au fost priviți inițial cu ochi buni de Occident, dar care ulterior „și-au dat arama pe față”, dezvăluindu-și ușor latura populisto-autocrată.

Pe lângă dictatori în toată regula, precum Vladimir Putin în Rusia și Xi Jinping în China, aici pot intra inclusiv figuri ca Donald Trump, Boris Johnson și Narendra Modi, reprezentanți ai unora dintre cele mai mari democrații din lume, care însă au reușit să „îndoaie” însăși principiile democratice care stau la baza statului de drept, în încercarea de a câștiga cât mai multă putere și simpatia unui electorat sătul de establishmentul tradițional.

„Cel mai adesea, acești lideri sunt naționaliști și conservatori din punct de vedere cultural, puțin toleranți față de minorități, de opoziție sau de interesele străinilor. În țară, pretind că iau apărarea oamenilor obișnuiți împotriva elitelor globaliste. În străinătate, pozează drept întruchiparea națiunilor lor. Oriunde merg, încurajează un cult al personalității”, reiese din carte.

Astfel, politica liderului cu mână de fier se dezvoltă pornind de la o retorică a violenței, așa cum s-a demonstrat pe 24 februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina, sau în ianuarie 2021, când Donald Trump și-a îndemnat alegătorii să ia cu asalt clădirea Capitoliului Statelor Unite.

Epoca politicianului de mână forte a început cu ajungerea la putere a lui Vladimir Putin în 2000, însă așa cum se vede în țări precum Polonia, Ungaria, Mexic, Brazilia și Filipine, ascensiunea respectivului tip de politician nu s-a limitat la sistemele autoritare, tiparul fiind comun și în rândul democrațiilor.

„Criza pe care Trump a generat-o în principala democrație a lumii este un avantaj uriaș pentru China, Rusia și liderii autoritari. La urma urmei, cum ar putea America să conducă riposta împotriva autoritarismului când propria sa democrație este atât de grav rănită? Având în vedere puterea militară, politică și culturală a SUA, tot ce se întâmplă în America dă tonul politicii din întreaga lume.“ – Gideon Rachman

„Putin s-a profilat cu adevărat un dușman al ordinii mondiale dominate de SUA abia în 2007, la München, cu un discurs în care a denunțat America, urmat de atacul Rusiei asupra Georgiei vecine în 2008 (…) Dacă Putin este un naționalist autentic, cât și liderul unui regim corupt, legătura dintre cele două este cinismul profund și coroziv (pe care adepții îl numesc «realism») ce caracterizează abordarea liderului rus față de politică și viață.”

Tabăra lui Putin crede cu adevărat că guvernele democratice din vest vor să domine și să umilească Rusia și că discursul lor despre democrație și drepturile omului este doar ipocrizie și minciună, adaugă autorul.

O caracteristică identificată de Rachman este că, la început, o bună parte din liderii cu mână de fier („strongmen” în original) erau văzuți de presa vestică și de liderii occidentali drept o nouă speranță pentru niște țări aflate în declin, care nu și-au atins niciodată potențialul de care erau în stare: Modi, Xi Jinping, Rodrigo Duterte în Filipine, Erdogan în Turcia, Mohammed bin Salman în Arabia Saudită sau Abiy Ahmed în Etiopia. Același tratament l-a primit și Putin, salutat în presa „quality” din afară drept un „reformator liberal” în primii lui ani la Kremlin. Totuși, mergând mai adânc în istorie, până și Fidel Castro, care a ținut Cuba sub jug timp de peste 50 de ani, a avut parte inițial de o serie de triumfuri economice.

Modelul a fost replicat cu succes și de actualul dictator al Turciei: „La fel ca în cazul lui Putin, adoptarea stilului de mână forte nu a ieșit la cale imediat… Erdogan a devenit tot mai autocratic în cele două decenii de când se află la putere – întemnițând jurnaliști și rivali politici, epurând armata, instanțele judecătorești și administrația publică, construindu-și un palat imens în Ankara și adoptând o viziune paranoică și conspiraționistă”.

Citind cartea lui Rachman, nu puteam să nu remarc faptul că, după sângerosul secol XX, oamenii par să nu fi învățat nimic din istorie. Liderii autoritari ai secolului XXI – din sisteme dictatoriale sau democratice – încă folosesc mijloace „clasice” de a acapara puterea, precum schimbarea constituției, cumpărarea instituțiilor de presă și combaterea virulentă a instanțelor judecătorești. Doar limbajul pe care îl folosesc pare ușor schimbat, adaptat la masa de cetățeni din zilele noastre, nemulțumiți pe bună dreptate de inegalitățile din ce în ce mai mare din ultimii ani.

În Europa, ideile lui Viktor Orban din Ungaria vecină și ale lui Jarosław Kaczyński din Polonia propagă o luptă între „iliberalismul” pe care îl reprezintă cu mândrie și „globaliștii” elitiști hotărâți să șteargă granițele și culturile naționale. Orban a declarat la un moment dat la Bruxelles că este pregătit „să construiască un nou stat, așezat pe temelii iliberale și naționale în interiorul Uniunii Europene”.

„Epoca liderului cu mână de fier”, de Gideon Rachman

Încheind cartea într-un mod relativ optimist, Gideon Rachman argumentează că sistemele democratice, cu toate slăbiciunile de care au dat dovadă în ultimele două decenii, au în continuare legi și instituții care gestionează problema crucială a succesiunii la putere și, în cele din urmă, sistemele politice durabile se bazează pe instituții, nu indivizi. În aceeași notă, societățile de succes au la bază legi, nu o conducere carismatică.

De asemenea, ideile distrugătoare asociate cu binecunoscutul cult al personalității nu par să aprindă un „beculeț” alegătorilor liderilor de mână forte. De pildă, în Republica Populară Chineză, a doua superputere a lumii, Xi Jinping – acest Mao Zedong de rit nou – este întruchipat pe pereții unor orașe din țara pe care o conduce cu lasere ieșindu-i din ochi și o aură de salvator deasupra capului.

„Sub Xi, conducerea chineză a început, de asemenea, să renunțe la inhibițiile legate de promovarea modelului său de guvernare în străinătate. Administrațiile chineze anterioare încercaseră să evite presiunea occidentală în domeniul dreptului omului sugerând că toate țările ar trebui lăsate să-și urmeze propria cale de dezvoltare”, continuă jurnalistul.

Așa că, argumentau ele, Occidentul nu ar trebui să țină predici Chinei și, în schimb, China nu ar trebui să țină predici restului lumi – un alt mod de a spune „Închideți ochii la fărădelegile noastre și vom închide și noi ochii la ale voastre”. Purtătorii de cuvânt din epoca Xi au promovat însă un model chinezesc de dezvoltare, prezentat ca o alternativă la democrația în stil occidental, mai potrivit pentru națiunile în curs de dezvoltare, precum cele din Africa. În continentul negru, China caută, printre altele, forța ieftină de cumpărare care a ajutat-o să își ridice economia după dictatura lui Mao, cât și să își propage influența prin datorii și „favoruri” acordate unor state din lumea a doua sau a treia.

În Statele Unite, principalul rival al Chinei, sentimentul de dinainte de 2016 era că politica și societatea americane sunt imune la patologiile politice care afectau alte țări mai puțin norocoase. Ideea, explică Rachman, a fost rezumată de titlul (ironic) al unui roman din 1935 despre ascensiunea unui dictator în SUA – It Can’t Happen Here (Nu se poate întâmpla aici – n. red.), care și-a găsit mulți cititori după victoria lui Trump.

„Ignorată de o bună parte a elitei americane, în anii de dinaintea alegerii lui Donald Trump, în Statele Unite a avut loc o creștere a numărului de morți din disperare, amintind de Rusia anilor 1990 (…) Rata mortalității la bărbații albi fără facultate crescuse cu 22% între 1999 și 2014. În aceeași perioadă, veniturile ajustate cu inflația în gospodăriile conduse de absolvenți de liceu scăzuseră cu 19%.”

Pe de altă parte, nu exista o scădere atât de drastică a speranței de viață a albilor cu facultate.

Rachman citează aici un studiu conform căruia mortalitatea în creștere  în rândul clasei muncitoare albe era stimulată de o epidemie de sinucideri și nenorociri cauzate de abuzul de substanțe: alcoolism, boli hepatice, supradoze de heroină și opioide pe bază de rețetă, deci se iterează și în acest caz teoria că liderii de mână forte, mai mult sau mai puțin carismatici, vin la putere pe fondul unei crize sociale, în care electoratul devine tot mai fragmentat.