Nu cade odată guvernul?

Un banc pe tema românilor cerșetori, vehiculat pe net, printre sutele de ironii sau indignări despre românii care invadează Franța: “Entretien roumain: – Avez vous un CV? – ? – CV!!? – Oui, CV-plait donne moi 1 airos!” Alți francezi își acuză cu furie, tot pe net, propriii politicieni: “Problema nu sunt romii, ci faptul că justiția noastră nu-și face treaba. Marii infractori care scapă nepedepsiți, delincvenții din cartiere în fața cărora populația e neputincioasă și atunci ajunge să voteze Frontul Național”.

La noi, ținta frustrării oscilează, la fel, între actualul guvern și năvălitorii străini. Manifestanții contra proiectului Roșia Montană acuză clasa politică în bloc și vânzarea pe nimic a țării către străini. Ioan Niculae, altminteri constant supărat că statul i-a ajutat numai pe investitorii străini, vestește că Renault va pleca în curând din România. Elena Udrea acuză guvernul că “în loc să apere interesele României, este mai preocupat să dea o mână de ajutor companiilor străine private”, iar organizatorii unei manifestații a “Românilor Anti-USL” anunță pe Facebook că vor salva România “din lanțurile dictaturii neocomuniste USL”, vinovată de subminare a economiei naționale fiindcă din cauza ei nu intrăm în Schengen.

Că astfel de frustrări nu se pot rezolva nici cu o criză politică soldată cu revenirea foștilor guvernanți la putere, nici cu un “Front Național” al nostru care să-i bage pe toți politicienii în închisoare, să dea afară FMI și să taxeze investitorii străini după modelul patentat de Viktor Orban e limpede. România nu are baza uriașă de investiții străine a Ungariei, care a determinat mereu o atitudine conciliantă a UE și a comunității financiare față de naționalismul economic al lui Orban. Imediat ce au izbucnit certurile din USL având ca pretext protestele pentru Roșia Montană, analiștii financiari au început să evalueze riscurile unei noi crize de guvern, după ce multiplele crize de anul trecut au reînviat în Europa și în mediile investitorilor acuzația că România e o țară imprevizibilă, dacă nu de-a dreptul neguvernabilă. Iar vechea regulă nescrisă arată că atunci când pe piețele financiare sunt tensiuni, Europa de Est sau economiile emergente în general sunt judecate în bloc, iar investitorii se uită mai puțin la mediul de afaceri din fiecare țară luată separat, în timp ce atunci când e măcar acalmie pe piețe (cum e acum), orice eroare de politici economice sau orice criză de guvern dintr-o țară e judecată și taxată individual cu mai mare atenție.

Mai departe, România n-are nici un mare capital autohton capabil să înfrunte concurența externă fără susținerea statului; nu pare să aibă nici politicieni capabili de coabitări civilizate mai lungi de câteva luni. Are doar o societate civilă nervoasă și speriată de propria ei singurătate în fața crizei economice, a politicienilor, a străinilor, a teoriilor conspirației, a unui viitor nebulos. Aceeași nervozitate pe care, în felul lor, au arătat-o și francezii, spaniolii, bulgarii, italienii, grecii sau polonezii. Niciunul dintre protestele din aceste țări nu a anunțat însă vreo “primăvară” ori alt gen de revoluție sezonieră, în ciuda laudelor din presa internă sau externă la adresa spiritului civic (de fapt, a nonviolenței protestelor).

Laudele vor continua, fiindcă aceeași presă (ca și guvernele care nu mai trimit jandarmi să reprime pe nimeni) știe că protestele de stradă și uneori chiar și căderile guvernelor sunt supape excelente de exprimare a unor tensiuni sociale imposibil de depășit în condițiile de acum, în care numai băncile centrale țin criza să nu reizbucnească. Pandantul virtual al protestelor de stradă e la fel de lăudat; capacitatea de organizare a mulțimilor pe net nu mai e văzută de nimeni ca un aliat al anarhiei, ci drept un instrument al democrației, prețuit ca atare de politicienii și finanțiștii care știu că protestele sunt, pe termen lung, în folosul lor.

Din când în când, întrebarea “Nu cade odată guvernul?” e înlocuită cu observația cinstită “OK, dar dacă dăm jos clasa politică și nu avem cu cine vota, cine va conduce țara?” Această observație este fără sens. Protestele nu periclitează abstracția numită “clasa politică”, fac bine sănătății psihice a cetățenilor, îmbunătățesc imaginea unei țări în lume și dau senzația popoarelor că pot face în continuar istorie, că își pot controla în continuare viitorul colectiv. Dacă pe valul protestelor se întâmplă să urce oameni de treabă sau tot niște politicieni vechi, e doar o chestiune de timp până ce alte proteste vor dori să-i detroneze și pe ei, înlocuind astfel cu succes abstracția mobilizatoare a unui “proiect de țară” (inexistent sau dispărut). Revoluții însă nu mai există, iar democrația așa cum o știm rămâne la locul ei, indiferent câte guverne i-ar cădea pe drum.