Nu așa ar fi trebuit să arate Europa

“Viitorul euro depinde de Germania. Nemții sunt acum în situația de a dicta Europei care e soluția la criza din zona euro, iar dacă ei lasă euro să cadă, efectul va fi o criză bancară complet dincolo de controlul autorităților financiare și care va împinge nu numai Germania și Europa, dar toată lumea într-o situație foarte asemănătoare cu Marea Depresiune din anii ’30.” Să reținem din avertismentul de săptămâna trecută al lui George Soros, oferit pentru Der Spiegel, nu atât amenințarea cu Marea Depresiune, cât rolul global crucial atribuit Germaniei în rezolvarea crizei din zona euro.

În retorica lui Soros, “acceptarea rolului său conducător de către Germania” ar însemna ca Angela Merkel să accepte emiterea de euroobligațiuni comune ale zonei euro, inițiativă imposibilă însă atâta vreme cât țările membre ale uniunii rămân să-și conducă pe mai departe politicile fiscale proprii, cu tot cu deficite bugetare și datorii publice mari, fără a fi cu nimic sancționate la nivel comunitar. În structura actuală de funcționare a eurozonei și a UE, emiterea de obligațiuni comune ale eurozonei ar însemna ca țările solide economic ale uniunii, în primul rând Germania, să plătească dobânzi mai mari decât cele pentru propriile obligațiuni, pentru că piețele ar socoti costurile politicilor economice păguboase ale statelor mai slabe, fie ele Portugalia și Grecia ori Spania și Italia.

Aceasta e explicația pentru care la reuniunea franco-germană de săptămâna trecută nu s-a decis emiterea de euroobligațiuni comune, iar piețele au fost dezamăgite și au căzut din nou, în ciuda faptului că tot restul de propuneri adoptate de cancelarul Angela Merkel și președintele francez Nicolas Sarkozy oferă exact baza de pornire pentru ca viitoarele euroobligațiuni comune să poată fi create: un supraguvern economic al zonei euro format din șefii de state și de guverne și condus de actualul președinte al UE, Herman van Rompuy, includerea în constituțiile țărilor din zona euro a unor limite de deficit și de datorie publică, introducerea unei taxe pe tranzacțiile financiare în interiorul UE (chiar dacă nu e încă precizată forma ei), precum și un exemplu de “State Unite ale Europei” in nuce, printr-o uniune fiscală parțială între Germania și Franța, cu coordonarea impozitelor în sectorul companiilor și bugete armonizate.

Mulțimi de analiști care s-au făcut ecoul piețelor financiare i-au criticat în permanență pe liderii europeni că nu acționează suficient de repede pentru gustul investitorilor, tărăgănând măsurile de protecție a creditorilor privați confruntați cu pericolul de a nu-și mai putea recupera creanțele, până într-acolo încât tărăgănarea a dus la reacții în forță ale piețelor, cu împingerea CDS-urilor și a dobânzilor la datoriile suverane până spre praguri prohibitive, spre a-i sili la acțiune pe politicienii de la Bruxelles, Berlin sau Paris.

În realitate însă, problema nu se poate pune doar în termenii investitorilor, “vreau să-mi garantați rapid că-mi recuperez banii și dobânda, altfel nu vă mai puteți finanța de pe piață și toți banii noștri vor merge în Asia și în paradisuri fiscale”. Iar Merkel, Sarkozy și liderii UE care le-au aplaudat inițiativele de unificare economică nu-și pot duce nici ei mai departe planul prezentând electoratului problema ca Soros, exclusiv sub aspectul urgenței dictate de situația de la burse.

Pe de o parte, politicienii vizați nu pot lua de unii singuri și peste noapte decizii radicale, de genul unificării fiscale și parțial politice a Europei, în forma unor “State Unite ale Europei”, după expresia susținută de președintele Traian Băsescu, cu cedarea progresivă a elementelor suveranității naționale, exclusiv în numele principiului concurenței economice cu SUA și China și al pacificării pieșelor financiare. Dacă ar face asta, politicienii ar risca nu atât să piardă ei înșiși alegerile (oricare alții le-ar pierde în locul lor urmând aceleași politici), ci să distrugă însăși baza proiectului european, așa cum a fost el livrat cetățenilor UE și care nu constă în graba defensivă a unei unificări dictate de sus din cauza unor pericole economice externe, ci în libertatea de asociere a unor popoare distincte, unite de un fundament cultural comun și de aspirații economice comune.

Fosta “casă comună europeană” guvernată democratic, pe baze proporționale și cu drepturi de veto, s-ar transforma peste noapte într-un refugiu din calea furtunii, unde cel mai tare dictează totul, iar cei mai slabi nu mai au niciun drept, așa cum a sugerat ministrul german de finanțe Wolfgang Schaeuble (statele indisciplinate financiar n-ar mai avea decât statut de observator în Consiliul European) și cum au cerut Angela Merkel și Nicolas Sarkozy săptămâna trecută (statele din zona euro care nu-și reduc deficitele să nu mai poată primi fonduri structurale și de coeziune, chiar dacă își plătesc cota aferentă bugetului comunitar).

Cât privește regula includerii în constituțiile naționale ale țărilor zonei euro și posibil UE a unui plafon maxim de deficit bugetar și/sau datorie publică, propunere lansată încă din martie, cu ocazia definirii Euro-Pactului pentru Competitivitate, ea întâmpină deja opoziție chiar în inima zonei euro, conform Reuters. Liderii socialiști francezi Francois Hollande și Martine Aubry, potențiali candidați la președinție, a anunțat că stânga nu poate susține o astfel de reglementare; ministrul austriac de finanțe Maria Fekter a declarat că Viena nu e pregătită să delege atribuțiile în materie de politică economică de dragul unei integrări economice mai accentuate, iar ministrul finlandez de finanțe a spus că “rareori astfel de ținte fixate în constituție își fac efectul” (opinie importantă, întrucât Finlanda este o țară cu rating triplu A, iar parlamentul votează aici toate reglementările fiscale).

Pe de altă parte, impunerea unor reguli comune detaliate în materie fiscală riscă să dezavantajeze statele membre atât unele în raport cu celelalte, cât și în raport cu restul lumii care nu va avea nicio obligație să le aplice, căpătând astfel automat un avantaj competitiv cu atât mai prețios în vremuri de creștere economică incertă. Marea Britanie a anunțat că se opune introducerii taxei pe tranzacțiile financiare în statele UE, indiferent ce formă va avea ea în cele din urmă și cât de redusă va fi: un purtător de cuvânt al ministerului de finanțe a declarat pentru AFP că o astfel de taxă nu are sens decât la nivel planetar, altminteri țările care o vor aplica unilateral vor avea de pierdut, fiindcă tranzacțiile vizate se vor deplasa pur și simplu în alte zone ale lumii.

La aceasta se adaugă divergențele mai vechi privind unificarea nivelului impozitării pentru companii la nivelul zonei euro sau al UE, căreia i s-au opus președintele Traian Băsescu ori ministrul de finanțe irlandez; faptul că această unificare apare acum în interiorul mini-uniunii economice franco-germane nu e decât o amânare a momentului când extinderea ei va reveni pe tapet, cu aceleași consecințe economice nefaste pentru țările cu cote de impozitare mici. Și nu trebuie uitată nici rezistența îndârjită a opoziției slovace față de extinderea capacității de finanțare a Fondului European pentru Stabilitate Financiară peste capacitatea actuală de 440 miliarde de euro, care împiedică guvernul să se ralieze acordului în acest sens al celorlalți lideri europeni.

Dincolo de furtunile bursiere de moment ori de amenințările lui Soros, problema reală a unificării europene e însă pierderea de viteză la nivelul motorului economic franco-german, cu cauze și efecte în toată UE: în al doilea trimestru, economia Germaniei a crescut cu doar 0,1% față de trimestrul anterior și cu 2,8% față de aceeași perioadă din 2010, iar cea a Franței a stagnat față de trimestrul precedent, respectiv a crescut cu 1,6% față de aprilie-iunie 2010.

Studii și comentarii ale analiștilor bancari și ai FMI, mai nou și declarații ale noii șefe a FMI, Christine Lagarde, vorbesc tot mai tare de relația dintre austeritatea fiscală și încetinirea creșterii economice, iar euroscepticii de serviciu acuză tot mai mult Germania că se încăpățânează să facă din UE un spațiu de desfacere pe seama căruia își extinde economia bazată pe exporturi, iar după ce le-a luat celorlalte state membre dreptul la protecție vamală și moneda proprie, acum vrea să le răpească și suveranitatea economică și fiscală, în acord cu dornica de glorie Franța. Cum spune premierul ceh Petr Necas, “de fiecare dată când apare o problemă în UE, soluția care ni se prezintă e mai multă integrare, dar deși integrarea a avansat în ultimii ani, eu cred că mai curând creează probleme în loc să le rezolve, dacă ne uităm cum arată acum zona euro și finanțele ei publice acum”.

Partea bună a acestor dureri de creștere ale proiectului european, cu tot cu cârtelile euroscepticilor, e că în cele din urmă se lămuresc apele: nici Germania și Franța nu pot crește de unele singure, într-un joc în doi de-a puterea, fără restul celor 25 de state, nici celelalte nu pot avea doar pretenția să-și prezerve intactă independența economică și politică din momentul accesului în uniune. Partea proastă e însă că aceste dureri de creștere sunt mari și că vor mai continua încă multă vreme – exact atâta vreme cât membrii mai puternici și mai slabi ai Uniunii vor avea interesul și idealismul să rămână împreună, încercând să ducă înainte proiectul european pe care l-au început tot împreună.