Noua ordine mondială

Recunosc că am ales mult mai greu decât de obicei imaginea care însoțește acest text și la final mă cam durea capul; a fost pictată de Thomas Kinkade, un domn care poate fi numit pictor doar în măsura în care oricine pune niște culori pe o pânză sau pe un carton poate fi numit așa și care a părăsit această lume cu trei luni în urmă, la 54 de ani.

Kinkade este însă un bun exemplu despre cum poți folosi superficialitatea umană. A spus despre sine că este un pictor al luminii și nu a ținut cont de opiniile criticilor care l-au inclus fără să clipească în fenomenul kitsch; ba mai mult, a susținut că are câte ceva în comun cu Walt Disney sau cu Norman Rockwell și că vrea să facă oamenii fericiți. Și se pare că oamenii au fost destul de fericiți, pentru că imaginile create de Kinkade și produsele adiacente îi aduceau vânzări anuale de milioane de dolari și prezența în circa 10 milioane de case americane. Spun imaginile și produsele adiacente pentru că la Kinkade o pictură era vândută în zeci de variante care difereau între ele prin culoarea și ornamentele ramei. Ba mai mult, puteai cumpăra căni cu imaginea respectivă, astfel încât fericirea să te lovească nu numai în sufragerie, ci și în bucătărie sau pe terasă, iar pe lângă căni vin firesc și calendarele, felicitările sau jocurile de tip puzzle. O schiță care se cheamă “Începutul unei zile perfecte” (“…o dimineață atât de strălucitoare, de limpede, de plină de frumusețe încât nu te vei putea împiedica să sărbătorești magnifica creație a Domnului….” – nu-i o prezentare minunată?) se vinde pe site-ul lui cu 29,99 dolari, dar are un discount de 50%. Și mai trebuie spus că Kinkade nu s-a limitat la fericire cu discount, case de țară, pergole și floricele, peisaje idilice sau faruri la malul mării, ci a lucrat și pentru entități economice sau pentru manifestări speciale: Walt Disney, NASCAR, Wal Mart, administratorii Graceland sau cei ai Yankee Stadium s-au folosit de priceperea sa de colorist.

Și, vor spune unii, ce-i rău în asta? Imaginile au o grație a lor, sunt plăcute privirii și odihnitoare, nu? Păi asta-i privirea superficială. Un pictor nu-ți transmite emoții estetice simple, te obligă să te încrunți, să te gândești, te amenință. Te poți mulțumi cu “Începutul unei zile perfecte” sau zecile de țigănci cu umerii dezveliți pictate de Charles Roka, un alt mare maestru al kitschului, sau cu “Grădina la început de primăvară” din imaginea alăturată. Sau nu.

Un ins pe nume Nicholas Carr, care a scris chiar o carte despre noul fenomen al superficialității, povestește că, de-a lungul ultimilor ani, a trăit sentimentul că cineva îi rescrie memoria. Înainte putea citi articole lungi sau cărți, timp de mai multe ore, cu plăcere. Acum concentrarea îi scade după numai o pagină sau două, pierde firul poveștii, își caută scuze pentru a face altceva, de preferință pe internet: poate un clip video, poate un twitter, poate un articol pe un blog.

Acest tip de schimbare, pe care îl simțim, probabil, cu toții, nu cred că este rău, la un anume nivel; un exemplu bun este cel al lui Nietzsche, care a trecut la un moment dat de la scrisul de mână la o mașină de scris. Iar rezultatul a fost că și textele sale s-au schimbat, trecând de la argumente, gânduri și retorică la aforisme, jocuri de cuvinte și stil telegrafic.

Rău este când nu mai înțelegi nici aforismele, jocurile de cuvinte și chiar și stilul telegrafic se dovedește prea stufos; atunci în superficialitatea ta nu mai are loc nimeni, iar convingerile tale devin legi. Noua ordine mondială.