Noua luptă de clasă

Am vrut să scriu despre somnambulii de mai sus săptămâna trecută, dar n-a fost să fie, nu se lega de restul. Astăzi mi se pare că da; mai mult, regăsesc somnambulii de care vorbește The Economist nu numai în Europa, ci și pe alte meleaguri.

Am simpatizat Turcia dintotdeauna; m-am simțit bine pe străzile Istanbulului, mi-au plăcut oamenii, pitorescul, deschiderea, spiritul antreprenorial de care dau dovadă chiar și copiii; una dintre cele mai puternice imagini din memoria mea este o uliță a argintarilor pe care am vizitat-o într-o seară, plină de reflexe și jocuri de lumini izvorând din miile, zecile de mii de obiecte și podoabe înșirate pe tarabele de lemn.

De când au început manifestațiile am încercat să îmi dau seama ce se întâmplă de fapt acolo, dincolo de motivațiile primare – copacii tăiați sau măsurile guvernului Erdogan. Am mai admirat și programul economic al premierului turc, program care a ferit țara sa de criză, a adus creșteri remarcabile de PIB și a construit o nație prosperă într-o lume marcată profund de criză.

Mai apoi în imagine au apărut puncte negre. Nu m-am împăcat, de exemplu, cu un amănunt din procesul celor 330 de ofițeri condamnați pentru tentativă de lovitură de stat. Documentele care demascau activitățile celor 300 proveneau de pe un CD aparent scris în 2003 – cel puțin așa indicau datele imprimate pe disc. Dar experții care au consultat documentele au descoperit elemente care conduceau către Office 2007 – fonturi noi și alte detalii tehnice.

Au fost, în instanță, discuții întregi și sumedenie de argumente pro și contra, ale experților, despre autenticitatea documentelor și data la care acestea au fost scrise, argumente de care nimeni nu a ținut cont. Nu vreau să mă pronunț, dar semnul de întrebare s-a păstrat.

Acum, protestatarii. Un bun cunoscător al politicii externe mi-a spus că este vorba de clasa mijlocie din Turcia, care pur și simplu nu vrea să piardă ce a câștigat în decenii de muncă susținută – occidentalizare, un grad de libertate greu de regăsit în zonă, bunăstare. În paranteză fie spus, iată o mutație interesantă: 35 de milioane de oameni din Europa se dovedesc amenințate de sărăcie, conform estimărilor unor economiști de la Banca Mondială; în schimb, în jur de 50 de milioane de cetățeni, cu precădere din Turcia și spațiul ex-sovietic, au înregistrat o creștere a veniturilor suficient de mare care i-a plasat în zona clasei de mijloc.
Așadar, clasa de mijloc.

Clasa care a ieșit cea mai șifonată din criza economică și care a pierdut cel mai mult, care a plătit cel mai mult, ignorată de politicienii somnambuli europeni și creditată drept „grupuri marginale” și „câțiva extremiști” de către Recep Tayyip Erdogan. Noua luptă de clasă are loc acum între etajele societății – politicieni, marii capitaliști, clasă de mijloc – înconjurați de mulțimea care dă „like„ în funcție de interese, simpatii și convingeri. Un joc interesant, care pune bazele societății post-capitaliste.

M-am gândit că „American Gothic” de Grant Wood este o imagine potrivită. Are câte ceva din puterea clasei mijlocii, dar și din fundamentalismul unora și din nevoia de schimbare a altora.