Munca, conjugarea pe care am uitat-o

În legătură cu munca există, în spațiul cultural și social românesc, un mare gol mărginit de fapte doar la extreme. la un capăt stă Dorel, personajul creat de publicitari care a ajuns să fie portdrapelul unui întreg segment; la capătul opus lui Dorel sunt angajații care s-au îmbolnăvit sau care s-au prăpădit din cauza epuizării la locul de muncă. La o altă extremitate stă programatorul român, cel cu care ne mândrim și care reprezintă pentru mulți soluția pentru creștere economică și pentru o dezvoltare rapidă. La colțul opus în ringul programatorului sunt cei circa 400.000 de români apți de muncă, dar care nu își caută o slujbă. La o altă extremitate sunt șefii români, mai bine plătiți în București chiar decât cei din New York. opuse acestora, se află, tot în România, cele mai reduse salarii din Europa. Nu în ultimul rând, la o extremă avem numărul de ore lucrate în România, printre cele mai multe de pe bătrânul continent, iar la polul opus se află mult prea invocata, de către analiștii economici, lipsă de productivitate a românului. între toate acestea stau munca și modul cum relaționăm cu munca, cheia dezvoltării viitoare a nației.

Am decis că e bine ca acest articol să conțină în titlu cuvântul „muncă“ pentru a fi, astfel, bine indexat de Google. Ar sparge, astfel, cât de cât, monotonia care te lovește pe internetul românesc dacă dai o căutare cu termenul „muncă“, pentru că obții o avalanșă de rezultate cu locuri de muncă, în primul rând în străinătate, dar și în țară, la care se adaugă varii horoscoape, articole ușurele din presă sau anunțuri ale agențiilor specializate ale statului; deliciul momentului era, la momentul scrierii textului, „românul adormit la locul de muncă“ – un ins care lucra la o companie IT canadiană și care a apărut într-o fotografie grăitoare. Imaginea s-a viralizat și lumea a început să se distreze, ipostaziindu-l în fel și chip; nu insist, dar mi s-a părut un semn karmic, cu o încărcătură anume – român, muncă, străinătate, adormit, echipă, patroni, tehnologie, programator.

Trecând peste astfel de aspecte frivole, ați putea constata, în cazul în care sunteți interesat, o lipsă de studii, articole, analize legate de subiectul muncii. Sigur, există așa ceva pe siturile de resurse umane, pentru specialiști, dar nu există o literatură a muncii, care să analizeze și să interpreteze fenomenul, să-i dea o dimensiune socială, politică și economică. Singura lucrare pe care am găsit-o în librării, dincolo de interpretările Codului muncii și de aspectele juridice ale domeniului, este „Etica muncii la românii de azi“, scrisă de Monica Heintz, antropolog cu o activitate prestigioasă la instituții precum Sorbona sau Institutul Max Planck. Studiul este un excepțional document care prezintă realitățile anului 2000, o lume în formare, încă marcată de perioada de dinainte de 1989, încă în căutarea unei identități capitaliste. Multe din cele scrise acolo sunt valabile și astăzi, și voi face referire la ele la un moment dat.

Alte titluri precum „De ce munca e de kkt“, volum semnat de Cali Ressler și Jody Thompson, nu se încadrează în ceea ce mă interesa, ci mai degrabă în genul acela de cultură pop care a început să se infiltreze în zone care până la un moment dat au fost mai puțin accesibile.

În aceste condiții, și fără a avea pretenția de a răspunde tuturor întrebărilor într-un singur articol de revistă, să trecem la lucruri serioase: cum relaționează românii cu munca? Dacă e să credem sondajele, munca este extrem de importantă pentru doi români din trei, care o plasează pe locul secund în topul lucrurilor foarte importante în viață, după familie, dar înaintea religiei, a timpului, a prietenilor sau a politicii. Procentul românilor care apreciau că munca este importantă în viața lor a scăzut de la 96% în 1990 la 91% în 2008. Pentru comparație, la bulgari nivelul s-a situat constant la 90%, la fel și în Ungaria. La greci la fel, 95%. Scădere a fost în Polonia, de la 97% la 91%. Să le numim evoluții și, pentru a încerca să le înțelegem, să punem un pic munca în context.