Moștenirea celor 20 de ani. Ce schimbări au adus cele două decenii petrecute de americani în Afganistan

Retragerea americană din Afganistan și revenirea talibanilor la putere este considerată o înfrângere pentru SUA și încă o dovadă că democrația nu poate fi exportată. Însă în cei 20 de ani de administrație sub protecție aliată au adus schimbări de care afganii cu greu vor putea fi dezvățați. Afganistanul pe care talibanii îl moștenesc acum este foarte diferit de Afganistanul din 2001.

În două decenii, adică de când americanii au invadat țara, rata mortalității infantile sa înjumătățit, după cum se scriu The Guardian, BBC și Financial Times. Dacă în timpul primului regim taliban fetele nu aveau voie la școală, acum mai mult de la unul din trei fete adolescente știe să scrie și să citească. În 2005, mai puțin de un sfert din populație avea acces la electricitate. Astăzi au toți. De asemenea, 79% din afgani dețin telefoane mobile, ceva de neconceput pe vremea primului regim taliban, iar 22% au internet. Acest lucru deschide către lume. Iar 4,4 milioane de oameni, la o populație de 39 de milioane, sunt folosite de social media. Afganistanul, în 20 de ani, a ieșit din Evul Mediu.

Pe 1 octombrie 2001, la trei săptămâni după atacurile din 11 septembrie și cu șase zile înainte de începerea bombardamentelor din Afganistan, la Washington a avut loc un mic marș de protest. Demonstranții purtau ecusoane pe care scria „Nu transformați tragedia în război” și „Durerea noastră nu este un strigăt pentru război” și spuneau că războiul nu este răspunsul inevitabil la furia teroristă. Protestul a fost dezaprobat în umbra atrocităților comise de al-Qaida. Titlul unui articol din The New York Times despre acțiune suna sec: „Demonstranți se opun războiului împotriva teroriștilor”. După douăzeci de ani, ca urmare a unei înfrângeri uimitoare pentru SUA și aliații săi și a revenirii talibanilor la putere, întrebările pe care le puneau acei oameni sunt din nou puse – de data aceasta într-un spirit de resemnare și disperare. Pe fundalul șocului căderii rapide și fără luptă a Kabulului, al haosului din jurul eforturilor de evacuare și al senzației omniprezente de trădare, se răspândește teama că ultimii 20 de ani, zecile de mii de vieți pierdute și cele peste 2 trilioane de dolari cheltuiți de SUA cu invazia și ocupația sunt pentru nimic. „Să fiu sincer în acest moment, pierd tot ceea ce am obținut atât de greu prin muncă, eu și toată lumea din familia mea, toată lumea din tribul meu, toată lumea din districtul meu, întreaga provincie”, a povestit pentru BBC Pashtana Durrani, militantă pentru educația fetelor în Kandahar. „Trebuie să fugim, să abandonăm casele pentru care am muncit din greu și să renunțăm la toate aceste sacrificii pe care le-am făcut.”

Colonelul James Cho, fost ofițer de informații al forțelor aeriene americane, acum membru al Consiliului de Apărare în Proiectului de securitate națională Truman, spune: „Sunt sfâșiat, trist și furios, dar simt toate aceste lucruri pentru că am fost martor la acele sacrificii nespuse ale acelor bărbați și ale femeilor uimitoare, iar acum mă lupt cu ideea că s-ar putea ca niciunul să nu fi contat”.

În 2005, mai puțin de un sfert din populație avea acces la electricitate. Astăzi au toți. De asemenea, 79% din afgani dețin telefoane mobile, ceva de neconceput pe vremea primului regim taliban, iar 22% au internet. Aceasta înseamnă deschidere către lume. Iar 4,4 milioane de oameni, la o populație de 39 de milioane, sunt utilizatori de social media. Afganistanul, în 20 de ani, a ieșit din Evul Mediu. Foto: HEPTA

„Ca să fiu sincer, cu cât mă gândeam mai mult dacă merită totul pentru o viziune sau un obiectiv strategic mai măreț, cred, cu atât disper mai mult”, a spus Cho. „Accept și sunt liniștit cu asta, că am mers acolo pentru că și frații și surorile mele de arme se duceau acolo și ne asiguram că avem grijă unul de celălalt.” Scopul inițial al războiului SUA și al partenerilor lor de coaliție a fost de a împiedica Afganistanul să devină o platformă de lansare a atacurilor al-Qaida asupra Vestului. Din acest punct de vedere, unul limitat, prezența militară a avut succes, dar nu este sigur dacă acest succes va dăinui. „Relația talibani – al – Qaida este la fel de fermă ca oricând”, argumentează Charles Lister de la Institutul pentru Orientul Mijlociu. „Poziționarea politică a talibanilor s-ar putea să se fi schimbat oarecum de-a lungul anilor, dar relații de acest gen sunt mult mai rezistente”.

Inspectorul general al SUA pentru reconstrucția Afganistanului (Sigar) a emis un raport privind bilanțul mai larg al intervenției militare în Afganistan. Senzația pe care o dă este una de revoltă. „Dacă obiectivul a fost de a reconstrui și apoi de a lăsa în urmă o țară care ar putea să se susțină și să reprezinte o amenințare nesemnificativă pentru interesele de securitate națională ale SUA, tabloul general din Afganistan este sumbru”, se arată în raport. Acesta a trecut în revistă tot ce s-a câștigat în speranța de viață, în reducerea mortalității copiilor și în alfabetizare, dar a adăugat că: „în ciuda acestor câștiguri, întrebarea cheie este dacă acestea au fost proporționale cu investiția SUA sau durabile după o retragere a SUA. În analiza Sigar, răspunsul este negativ.” Pe lângă contabilitatea sumbră, există totuși socoteli statistice care arată că nu totul a fost degeaba. Afganistanul pe care talibanii îl moștenesc acum este foarte diferit de Afganistanul din 2001. În ultimii 20 de ani, rata mortalității infantile a scăzut la jumătate. Aproape nicio fată nu mergea la școală sub primul regim taliban. Acum, mai mult de una din trei adolescente poate citi și scrie. Datele privind școlarizarea arată cât de repede poate absorbi Afganistanul elementele de civilizație care sunt firești în alte părți. Iar îmbunătățirile privesc mai ales traiul și drepturile femeilor. În 1999 nu era  nici o fată înscrisă la o școală secundară și doar 9.000 de fete erau la școlile primare. În 2003, deja 2,4 milioane de fete erau la școală. Cifra este acum de 3,5 milioane, iar aproximativ o treime din studenții din universitățile publice și private sunt femei. Dar, potrivit organizației caritabile pentru copii Unicef, există încă peste 3,7 milioane de copii care nu au educație școlară și 60% dintre aceștia sunt fete, accesul la educație fiind blocat în principal de conflictul continuu și de lipsa de facilități adecvate de predare și de profesori. De asemenea, numărul fetelor minore care nasc s-a prăbușit, în sensul bun. Femeile au participat, de asemenea, la viața publică, au deținut funcții politice și au urmărit oportunități de afaceri. Peste 1.000 de femei afgane și-au început propriile afaceri până în 2019 – toate activitățile care anterior erau interzise de talibani. Constituția a fost modificată pentru a garanta că femeile pot să ocupe cel puțin 27% din locurile din camera inferioară a parlamentului. În iulie, acestea dețineau 69 din cele 249 de locuri. În 2005, mai puțin de unul din patru afgani avea acces la electricitate. Acum, aproape toți au. Acestea sunt schimbări greu de șters și ar fi autodistructiv pentru talibani să încerce s-o facă. În acest sens, deși înfrângerea militară este zdrobitoare și clară, dezbaterea gradului de succes sau eșec al sacrificiilor din cele două decenii intermediare este o bătălie încă de dus. „Este foarte ușor să ne uităm la această situație și să gândim la ea ca și cum tocmai am pierdut cupa la fotbal și jocul s-a terminat”, spune Dominic Tierney, profesor de științe politice la Swarthmore College și autor al unei noi cărți – „Modul corect de a pierde un război: America într-o epocă de conflicte unde nu poate câștiga.” Ceea ce se întâmplă de fapt cu aceste războaie moderne complexe este că ele nu au cu adevărat un obiectiv final. „Chiar acum este un moment absolut critic. Ce s-ar putea decide este: avem un fel de pierdere gestionabilă sau o catastrofă totală? și ceea ce oamenii trebuie să realizeze este că diferența dintre aceste două lucruri este uriașă”, a spus Tierney. El susține că, alături de evacuarea a cât mai multor refugiați posibil, SUA ar trebui să înceapă să utilizeze toate mijloacele de care dispune, inclusiv parteneriate cu China, Rusia și alte puteri mondiale care vor avea o miză în Afganistan, pentru a încerca să atenueze amploarea înfrângerii. „Victoria talibanilor va crea multe fricțiuni între talibani și mulții actori regionali. Și dacă Statele Unite sunt pricepute, ar putea să profite efectiv de acest lucru”, crede Tierney. Farhat Popal, care a lucrat pentru departamentul de stat și pentru Sigar în Afganistan, a declarat că „ceea ce trebuie să facă comunitatea internațională în acest moment este să acționeze pentru protecția oamenilor – în special a femeilor și fetelor care se confruntă cu riscuri disproporționate pentru sănătate, siguranță și bunăstare dacă acea muncă nu mai poate continua, și să-și asume angajamente pentru primirea refugiaților”.

Acestea sunt probleme de viață și de moarte și lumea nu se poate uita în cealaltă parte. Pentru afganii lăsați în urmă de retragerea  SUA, a Marii Britanii și a altor puteri occidentale, atenuarea înfrângerii va fi o chestiune de rezistență neînarmată, un refuz de a renunța la ceea ce au câștigat pentru ei înșiși. Fatima Ayub, o afgană care lucrează acum ca director la Washington pentru Crisis Action, a scris pe Twitter: „Știu acest lucru cu certitudine – dacă talibanii insistă să le ia bucuria afganilor, cei mai traumatizați și abandonați oameni de pe Pământ, își taie singuri craca de sub picioare.” Ani de conflict au forțat milioane de oameni să-și părăsească casele, unii căutând refugiu în țările vecine sau căutând azil mai departe. Mulți au fost  strămutați și lăsați fără adăpost în Afganistan, alături de milioane care se confruntă cu dificultăți materiale și foamete. Anul trecut, peste 400.000 de persoane erau pe drumuri din cauza conflictului. Din 2012, aproximativ cinci milioane de oameni au fugit și nu au mai putut să se întoarcă acasă. Potrivit Agenției ONU pentru Drepturile Omului, Afganistanul are a treia cea mai mare populație strămutată din lume.

Din 2012, aproximativ cinci milioane de oameni au fugit și nu au mai putut să se întoarcă acasă. Potrivit Agenției ONU pentru Drepturile Omului, Afganistanul are a treia cea mai mare populație strămutată din lume.