Mihaela Gînju, Partener și director al Erudio, creator de metode de educație în leadership: Oamenii și timpul lor împreună, o abordare strategică

În 1993 lucram ca secretară de departament și în săptămâna următoare avea loc ședința trimestrială a echipei de conducere. Directorul meu s-a gândit că sunt suficient de experimentată să fac eu raportul de activități al departamentului: „Miki, e important pentru mine să am încredere în tine că situația va fi gata joi seara, vineri dimineață avem ședința. Dacă nu te descurci, spune-mi, sunt aici să te ajut”. Ca să fac raportul, firește, aveam nevoie de date și din alte departamente, dar Dana, colega mea de la tehnic, nu a reușit să mi le transmită, pentru că era foarte ocupată cu sarcinile ei. 

Am insistat și marți, și miercuri, și joi dimineață și… nimic. Dar nici n-am zis nimănui nimic, nu mi-a trecut prin cap. Partea mea o făcusem, dar raportul, evident, nu era complet, deci nu era bun de nimic. Joi după-amiază, directorul mi-a cerut situația, iar eu, mândră de toată munca și  insistența cu care am cerut datele de care aveam nevoie, i-am spus liniștită că raportul nu e gata pentru că Dana nu mi-a dat cifrele necesare. Dacă mi le-ar fi dat, totul ar fi fost perfect. Dar, ce să vezi, nu era vina mea! „Aici nu este vorba de vină, Miki”, mi-a spus directorul meu. „Aici este vorba de faptul că nu ai colaborat. Întâi de toate cu mine, pentru că nu m-ai informat că ești în impas. Dacă știam, puteam să găsesc eu o soluție să obținem datele. Să-ți faci treaba înseamnă să-ți faci treaba până la capăt.” Mi-a fost foarte rușine! Avea perfectă dreptate. Și așa, la douăzeci și trei de ani, am învățat o lecție pe care nu am uitat-o niciodată: a-ți face treaba înseamnă a o face bine și până la capăt împreună cu ceilalți oameni implicați. Să-ți pese, cu alte cuvinte, nu doar de raport în sine, ci și de oamenii din jur și de nevoile și problemele lor. Întâmplarea de mai sus este doar una dintre interacțiunile cu oamenii din care am învățat lecții prețioase despre ce înseamnă să fii un adult responsabil. Și de fiecare dată lecția a venit pe teritoriul valorilor. 

Când îți este rușine că nu te-ai ridicat la nivelul de responsabilitate al celorlalți înseamnă că îți pasă, că îți dorești să fii și tu ca ei, să joci în liga lor de profesioniști care nu doar că știu ce au de făcut faptic, dar au și principii clare și solide despre cum se finalizează orice proces de muncă: prin solidaritate, respect, colaborare. Am adus în discuție întâmplarea de mai sus pentru că în anii aceia nu aveam AI, aveam îndrumare de la om la om. Și dacă automatizarea este bună pentru că scurtează timpi nenecesari de activitate umană, rămâne întrebarea: „noi cum și când mai conlucrăm?”, întrebare care are la rădăcină îngrijorarea ”noi cum ne mai raportăm moral unii la ceilalți, când procesul conlucrării dintre oameni s-a subțiat?” Identitatea noastră este un construct social.

Ne definim prin amintiri despre locul în care ne-am născut, numele sau familia din care provenim, dar și prin asemănări și deosebiri cu oamenii care ne-au marcat sau cu oamenii printre care trăim. Și tot împreună cu  ei ne formăm și ne întărim valorile, axa principală cu care ne definim ca oameni. Pentru mine, spunem noi, valorile importante sunt: corectitudinea, bunătatea și sinceritatea. Sau altele, precum: dreptatea, integritatea, încrederea, solidaritatea, speranța, iubirea, grija față de semeni și așa mai departe.

Dar aceste valori se formează și se validează social. Nimeni nu este bun în singurătatea casei sale. El devine bun, atunci când se comportă așa printre oameni. Din nou, nimeni nu este sincer în afara interacțiunii cu alți oameni, ci abia atunci, dacă se comportă așa. Integru, responsabil, respectuos, ești printre oameni și tot ei sunt cei care te validează astfel, dacă te comporți ca atare. Iar când greșești, mustrarea lor este cea care te determină să reflectezi și să te pui pe direcția bună. Pentru tine, pentru că îți dorești să fii un om bun, dar și pentru ceilalți, pentru că valorile sunt deziderate, aspirații sociale ale oamenilor care ne ajută pe toți, atunci când ne comportăm astfel, să creăm o lume mai sigură, în care să ne simțim valorizați și care să permită întrajutorarea, colaborarea. Revenind la perioada pe care o traversăm astăzi, ceea ce se observă este că fiecare companie a pus AI-ul ca direcție strategică de business.

În plus, se adaugă timpul pe care fiecare angajat trebuie să-l dedice pentru a deveni utilizator competent al noilor tehnologii. Și este firesc să fie așa. AI este un produs pe care trebuie să-l învățăm pentru că a devenit bazal, igienic să facem asta. La fel cum este igienic în business să poți folosi un computer, Excel sau Word. Doar că această automatizare prin AI are și o fațetă care ar trebui să ne îngrijoreze. Unii spun că pericolul este „singurătatea”. Și este, pentru că oamenii au nevoie de interacțiuni umane. Probabil că cei care semnalează pericolul ”singurătății” se gândesc la depresie, o problemă reală și majoră.  Eu mai văd o problemă la fel de reală și de majoră: empatia și corelația ei cu moralitatea. Empatia, adică dorința de a-i înțelege pe ceilalți, are nevoie de mediu social, de interacțiuni între oameni. Așa se hrănește ea.

Atunci când îți pasă de cineva, se întâmplă procese fiziologice în organism ca, de exemplu, creșterea oxitocinei. Citim asta în ochii oamenilor, auzim în tonul vocii lor, simțim când ne strângem mâinile. Empatia se hrănește fizic. De altfel, toate studiile arată că cu cât ești mai depărtat de celălalt în celălalt birou, în celălalt sediu, în celălalt oraș gradul de empatie al oricărui individ scade. Îmi pasă mai mult de cel cu care îmi petrec timpul fizic decât de colegii, prietenii care se află la distanță. Dar empatia este și condiția pentru moralitate. Pentru ca integritatea, respectul sau bunătatea să se manifeste, condiția preliminară este să-mi pese de celălalt, să am empatie.

Moralitatea noastră se reglează social, în interacțiune nemijlocită cu ceilalți oameni.  De altfel, în cartea „Republica” întrebarea care deschide reflecția lui Platon asupra „Republicii ideale” este următoarea: ” Dacă ai avea un inel pe deget pe care dacă l-ai întoarce ai deveni invizibil, ar mai avea rost să fii un om drept, corect?”  Adică, dacă nu te vede nimeni, mai are sens să fii moral? Iar ca ultimă reflecție pe această temă și legându-mă de întâmplarea mea cu rușinea, mă întreb: oare cum putem evolua noi ca oameni, cum ne putem învăța lecțiile care ne fac adulți autonomi și responsabili în afara unui mediu în care interacționăm un timp însemnat, în care con-lucrăm cu oamenii? Putem noi evolua în afara acestei oglinzi?

Singurătatea fizică și morală a oamenilor nu este o problemă pe care să o lăsăm spre rezolvare indivizilor în viața lor personală, tocmai pentru că este socială. Iar viața socială privată a oamenilor de când au apărut platformele „sociale” și după fenomenul de mare însingurare și frică pe care l-a produs pandemia, s-a redus semnificativ și îngrijorător. La asta se adaugă, încă incipient, interacțiunea cu roboții. Astfel, astăzi, în opinia mea, timpul pentru reconstrucție socială cel mai sănătos și la îndemână este timpul petrecut la birou.

Cred, de aceea, că timpul pe care îl petrec oamenii împreună și felul în care îl folosesc ar trebuie să devină  o direcție strategică pentru companii, la fel de strategică cum este și implementarea AI.  Iar despre acest timp pe care oamenii îl petrec împreună poate că ar trebui să gândim mai neconvențional, așa cum sunt și vremurile. De exemplu, un timp alocat interacțiunii dintre oameni care să servească și să încurajeze discuțiile pe tema omenescului în termeni de  dileme, valori, emoții, preferințe umane. Astfel de interacțiuni au calitatea că dau timp suficient oamenilor să se cunoască într-o manieră profundă și nicidecum superficială, hrănesc empatia și, astfel, creează mediul propice reglajelor morale și evoluției noastre comune ca indivizi maturi, integrați social.