Micromorți în plus și microvieți prea scumpe

Criza, dacă putem să o numim așa, a francului elvețian este, dincolo de nemulțumiri, opinii, măsuri și contramăsuri, o problemă de educație, care trebuie corelată cu o mulțime de factori, de la modul în care românii traversează strada la circulația presei economice la noi și de la cifrele de audiență ale televiziunilor la apariția lebedelor negre.

La un moment dat, destul de repede după cel de-al doilea război mondial, forțele aeriene americane au angajat o companie independentă pentru varii studii legate de războiul atomic care părea, în acel moment, de neevitat. Unul dintre primele studii a fost condus de un matematician care a fost pus să calculeze cele mai bune variante pentru o primă lovitură asupra Uniunii Sovietice.

Matematicianul a folosit tehnici cât se poate de moderne și în 1950 a emis o variantă de strategie: în locul unor bombardiere cu reacție uriașe, americanii ar trebui să folosească un număr uriaș de avioane ieftine, cu elice, din care cele mai multe nici măcar nu ar transporta arme nucleare, ci ar urma să fie folosite drept un soi de momeală. Numărul enorm de avioane ar deruta și ar copleși apărarea sovietică, a conchis omul nostru. Ideea sa a înfuriat la culme ștabii Air Force, o dată pentru că socoteau avioanele ieftine, cu elice, sub demnitatea lor, dar și pentru că analizele de costuri și beneficii ale matematicianului nu țineau cont de viețile omenești implicate în atac, de echipaje. Iar planul ar fi costat mii, zeci de mii de vieți omenești, fapt inacceptabil pentru oficiali, foști piloți și ei. Matematicianul a trecut la idei mai puțin crețe, dar întrebarea a rămas: care este prețul unei vieți omenești?

Zece ani mai târziu, Thomas Schelling, un economist care peste ani a luat premiul Nobel și un student al său, fost pilot militar, a introdus într-un articol ideea folosirii unei vieți statistice, o inversare a problemei, de fapt: cât am fi dispuși să cheltuim pentru a salva o viață?! (Trebuie să știți și că Schelling a introdus, primul, sintagma „collateral damage“.) Iar peste alți câțiva ani un statistician britanic și un profesor de la Stanford au tranșat problema definitv, introducând conceptele de „microlife“ și, respectiv, „micromort“, două unități de măsură a riscului. Prima descrie riscurile cumulate pentru o persoană și este echivalentă cu circa o jumătate de oră de viață; fumatul a patru țigări, zilnic, consumă două microvieți, iar 20 de minute de sport ne „aduc“ două microvieți/zi. Micromort este posibilitatea de deces de unu la un milion: 100 de kilometri parcurși pe motocicletă înseamnă opt micromorți, dar aceeași distanță pe bicicletă se traduce prin doar două micromorți. Greu de crezut, dar unii le-au dat valori: în analizele serviciului de sănătate britanic o microviață costă 1,70 lire sterline, iar departamentul transporturilor cheltuie cam 1,60 lire sterline pentru a preveni o micromoarte. O aritmetică ciudată cea de mai sus, dar care ne îndepărtează de orice abordare pătimașă, așa cum au reacționat șefii Air Force în anii ‘50.

Cred că la fel, fără abordări pătimașe, ar trebui privită criza francului; în fond riscul valutar se învață în manuale și, din păcate, am trăit suficiente precedente, de la devalorizările din anii ‘90 la criza rusească din 1998 sau la aprecierea leului din 2004, când afectați cu fost cei cu salarii în valută sau companiile care exportau. În Polonia clienții care au luat credite în monedă străină a trebuit să semneze o declarație care arăta că au înțeles riscurile, și aveau, oricum, venituri mari, pentru că doar aceștia puteau accede la respectivele credite – câteva „micromorți“ eliminate. Bancherii români le-au recomandat – „micromorți“ în plus. Clienții spun că nu au știut și nu au fost informați despre riscuri, dar de când are banul doar o singură față?!

Nu insist, contabilizăm elementele unei culturi a sărăciei, puternic prezentă în România, și acesta este subiectul adevărat al acestui text. O cultură a tunului, în care bagi un euro și obții 5.000. O cultură care împarte oamenii în duși de nas și ducători de nas, în fraieri și șmecheri. Care mai înseamnă eliminarea egalității șanselor, idolatrizările gratuite și folosirea de manipulări grosolane. Credința în insul mesianic. Inerție și imobilism și folosirea în exces a ierarhiei nătânge. Mulțumirea de a supraviețui, fără ambiții. Micromorți în plus și microvieți prea scumpe.

Ilustrez cu „Țara laptelui și a mierii“, de Pieter Bruegel cel Bătrân, un tablou care l-a inspirat, peste ani, chiar și pe Freud.