Meșterul Manole și Codul fiscal

Să presupunem că facem parte din prima categorie, a celor de “bună-credință”. Deci tot schimbăm cadrul normativ ca să ce? Păi, logic ar fi, ca să construim un referențial normativ (în domeniul fiscal) cât mai eficient. Or, una dintre condițiile necesare în acest sens este ca actul normativ să lase “spații de libertate” cât mai îngus-te manifestării fenomenului de evaziune fiscală. S-a îndeplinit acest “criteriu de performanță”? Dacă ne luăm după statisticile vehiculate – mai mult sau mai puțin oficiale – se pare că nu.

Deși mereu am fost adeptul teoriei că nu există metode certificate și fidele de a cuantifica dimensiunile fenomenului de evaziune fiscală, în același timp cred că nici nu putem nega existența în sine a acestuia. Recitind modificările aduse legislației fiscale – în general, cele ulterioare datei de 01 iulie 2010 și, în special, cele de la nivelul procedurilor fiscale privind obligațiile declarative și de înregistrare ale contribuabililor – cred că măsurile coercitive implementate sunt corect și coerent structurate. Atunci, care să fie problema cu evaziunea asta de e atât de mărișoară și ce facem cu construcția începută de nu reușim să o scoatem la capăt? Personal, cred că s-a umblat la efect și nu la cauză. Și, astfel, s-ar putea ca toate aceste măsuri să creeze doar costuri administrative suplimentare la nivelul firmelor de bună-credință și nu să conducă la diminuarea consistentă a evaziunii fiscale – “găselnița” cu Registrul Operatorilor Intracomunitari fiind unul dintre exemplele în această direcție. Cine ar putea juca rolul Anei din celebra baladă populară? Ce anume trebuie “sacrificat” pentru a putea implementa o construcție durabilă a Codului fiscal? Desigur, în capul listei putem include acele reglementări legislative asimilate ca fiind o formă de agresiune exercitată asupra veniturilor contribuabililor, percepute de aceștia ca fiind legitime și datorate exclusiv muncii și priceperii lor.

Prima care îmi vine în minte este cota de impozitare a dividendelor. Odată cu ajustarea acesteia până la un nivel de maxim 5%, ar putea dispărea și tentația unor antreprenori de a-și modifica (perfect legal!) statutul de rezidență fiscală, în jurisdicții fiscale “ceva mai îngăduitoare” și – nota bene! – cu care România are încheiate convenții de evitare a dublei impuneri. Trebuie să înțelegem că această practică nu este vreo formă de “magie neagră”, iar condamnarea ei publică nu poate rămâne decât la nivel declarativ – atâta timp cât se respectă condițiile de la art. 7 alin. (1) pct. 23 și 29 Cod fiscal și reglementările de la art.118 Cod fiscal. Nu trebuie să inventăm noi roata, nici să ne uităm la regimul fiscal din paradisuri fiscale, dar cred că Austria poate fi un exemplu în direcția impozitării dividendelor.

Secundo, renunțarea la practica de a mai prognoza venituri bugetare semnificative din impozitarea câștigurilor de capital cred că ne poate ajuta să înțelegem mai bine diferența dintre Bursa de la București și instituții similare din alte țări – chiar fost socialiste și, în prezent, comunitare.

În al treilea rând, eliminarea discrepanțelor și redundanțelor dintre regimul fiscal de impozitare a doi factori de producție esențiali – munca și capitalul – cred, de asemenea, că ar fi o măsură benefică. Mai pe românește, “prețul” plătit (sub forma costurilor fiscale) pentru “a scoate banii din firmă” ar trebui să fie oarecum similar, fie că vorbim de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială “alternativă”. În acest sens, plafonarea bazei de calcul al contribuțiilor sociale obligatorii și la fondul de sănătate (nu numai la asigurările sociale, ca în prezent) este mai mult decât necesară. La urma urmei, nu vorbim de un impozit, ci de o taxă care – teoretic – ar trebui să ofere o contraprestație egală cu propria contribuție.

În conjunctura unei sarcini fiscale percepute ca având o tentă confiscatorie, dublată de o volatilitate normativă foarte vizibilă, este de la sine înțeles că unii contribuabili vor căuta să identifice proceduri operaționale “intra legem”, care să le permită diminuarea gradului lor general de fiscalitate, cu încadrarea însă în “marja de eroare” a referențialului normativ. Este vorba de așa-numitul sistem al deductibilităților fiscale “ascunse” sau “aparente”, pe fond fiind vorba de proceduri fiscale alternative, deși nereglementate conceptual, dar generate de caracterul dual al unor reguli fiscale și norme contabile.

Revenind la paralelismul conținutului acestui articol cu titlul său, legenda spune că doar hărnicia și priceperea Meșterului Manole nu ar fi fost suficiente să-și termine lucrarea, dacă nu ar fi jertfit-o pe Ana, oricât de dragă îi era. Așa cum nici doar măsurile coercitive (aplicate singular) cred că nu sunt suficiente pentru a diminua considerabil evaziunea fiscală, dacă nu “se umblă” și la cauză; adică, dacă nu sunt introduse și măsuri de “respiro” pentru contribuabili, chiar dacă acestea conduc – temporar și pe termen scurt, imediat – la o scădere a încasărilor la bugetul general consolidat.

Dragoș Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards