Medicamentul amar

Iară nouă cu atât mai puțin; au fost de-a dreptul exasperante nesfârșitele știri cu grătare la iarbă verde, vag întrerupte de aventurile premierului desemnat Ponta și de galeria de figuri care mai de care, dornice să preia primăriile din București și din țară. Un narcisism nătâng, căreia nu-i găsesc nicio explicație: noi, noi, noi, micii noștri, berea noastră, gunoaiele noastre, mașinile noastre. Și nu înțeleg cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie pentru a ne trezi din asta.

Am citit săptămâna trecută o mărturie interesantă a unui fost bancher de investiții care a lucrat pentru o bancă europeană, dar a demisionat și și-a găsit fericirea cântând pe stradă, la pian. Ba a scos și un album (Google, Stephen Ridley, search, like). De ce? “E-mail-uri, Excel, PowerPoint, întâlniri, proiecte interminabile, modificări, proiecte, modificări, proiecte, print, imprimantă, curier, întâlniri, mai mult de lucru, multitasking, plictiseală, plictiseală, plictiseală, oboseală, plictiseală, evită-l pe șef vinerea, mai mult de lucru, depresie, oboseală, oboseală, oboseală, al naibii de mizerabil… Am fost uimit de cât de modești erau oamenii din bancă, cu toată aura care îi înconjoară. Inși triști, cu vieți lipsite de senzațional și perspective la fel de lipsite de senzațional. Un grup de tocilari prinși într-o cușcă de vise și bani și lăcomie, din care nu au ieșit niciodată. Trebuie să fie o viață mai bună decât aceasta”, scrie Stephen în Wall Street Oasis Forum.

Tabloul de astăzi se cheamă chiar “Medicamentul amar” și este opera unui ins care a ales să trăiască, asemeni lui Ridley, din plin: se numește Adriaen Brouwer și a trăit la începutul secolului al XVII-lea în Flandra. Este pictorul emoțiilor umane, al durerii, fricii și al simțurilor. Se spunea despre el că, leneș și desfrânat, a lucrat în cârciumi și a fost pictorul țăranilor care beau, fumează și se bat. Dar nu a fost leneș, pentru că a pictat 300 de tablouri (și a trăit numai 36 de ani), iar în privința tehnicii picturii, “Medicamentul amar” este mărturie – ați văzut o imagine mai bună a surprizei, neplăcerii, trezirii din cotidianul molcom?!

Brouwer a fost un Till Eulenspiegel al epocii sale: a plecat de tânăr de acasă, pe drum a fost jefuit, lăsat în pielea goală de hoți; își croiește un costum din pânză ordinară, pe care îl pictează cu flori. Ajunge la Amsterdam și tot mondenii epocii întorc capul după el, invidioși, și bat prăvăliile căutând o stofă la fel. Iar seara, la teatru, Adriaen sare pe scenă și le demonstrează filfizonilor cum i-a prostit: își spală florile pictate cu apă și râde de șotie. Ajunge la pușcărie, din considerente politice, dar nici aici nu se dezice, pentru că adună datorii uriașe pentru mâncare și băutură, 500 de guldeni, cam cât ar consuma zece inși.

Se prea poate ca după anumite norme, și Stephen Ridley și Adriaen Brouwer să fie niște paria care refuză să se încadreze în normele societății. În fond, pentru bancherul plecat să cânte pe stradă sunt mii de bancheri care trag din greu, iar pentru pictorul într-o ureche sunt mii de artiști care desenează, compun muzică sau scriu cărți, respectând normele.

Dar se mai poate ca Ridley și Brouwer să funcționeze ca niște exemple: din nonconformismul pictorului s-au alimentat atâția alți artiști nonconformiști, iar în urma răzvrătirii bancherului de investiții ajung să se plimbe Lenin, Marx și Engels prin Trafalgar Square.

Cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie?