Marile schisme

Când spun marile schisme mă refer, desigur, la separarea dintre politic și mediul de afaceri, dar și la cea dintre patronul clientelar și patronul întreprinzător. Nici politicul, nici patronul clientelar nu au prea mult a se sinchisi de valoarea taxelor sau de impozitarea muncii, iar creșterea consumului, rezultatul reducerii TVA în piață este doar un panaceu, pentru că răspunsul adevărat ar fi crearea de noi companii, noi investiții și noi locuri de muncă.

Recent, un prieten, antreprenor din 1990, mi-a trimis un text care explică foarte bine, așa cum doar un antreprenor pursânge o poate face, schismele de care vorbesc; o să reproduc cât mai mult din textul său:
„Numeroase speranțe au fost puse în noua clasă antreprenorială din România. Din păcate însă, o multitudine de condiții sociale și politice fac ca aceste speranțe să nu aibă temei. În primul rând este vorba de specificul clasei antreprenoriale. Aceasta este împărțită în două categorii distincte: patronul întreprinzător și patronul clientelar.

Patronii întreprinzători sunt numiți în general capitaliști. Imaginea lor continuă să fie aceea a unor exploatatori. Ei sunt considerați principalii vinovați de existența salariilor mici și a șomajului; ei sunt hoții îmbogățiți peste noapte; ei sunt cei care trăiesc bine pe spinarea celorlalți. Fără îndoială că în anumite cazuri astfel de aprecieri snt corecte. Însă generalizarea lor este departe de a reprezenta un adevăr. În ciuda celor afirmate de economiști de peste 100 de ani, patronii întreprinzători nu cumpără forță de muncă, ci surse de profit.

Fiecare nou angajat este evaluat în funcție de profitul pe care îl poate genera, mai degrabă decât în funcție de munca pe care o poate depune. Cu alte cuvinte, nu munca în sine este valorizată, ci munca profitabilă. Patronul întreprinzător se lovește în activitatea sa de aparatul birocratic extins sau de taxe și impozite excesive și prost concepute, care nu sunt generate de activitatea sa directă.

Cred cu tărie că una din cele mai importante anomalii ale tranziției noastre spre economia de piață rămâne statul.

Patronul clientelar a folosit singura formă de supraviețuire, și anume alianța cu aparatul politico-administrativ. Întreprinzătorii care au rezistat în timp s-au conformat acestei reguli nescrise, o regulă de fier într-un amalgam de acte normative fără noimă. Este rezultatul unui efort colectiv de adaptare a clasei antreprenoriale la un mediu ostil. Următoarea generație de patroni ar putea inventa o altă regulă, mai eficientă, mai puțin costisitoare. Până atunci însă, între ideea de afacere, sursa de finanțare și piață se va interpune în continuare același șir de integratori hămesiți, imposibil de ocolit. A-i ignora echivalează cu înmormântarea oricărui proiect.

Simbioza dintre demnitarii statului și capitalul privat în formare pare a se eterniza în stil sud-american. Cu trecerea timpului și răcirea entuziasmului popular pentru ștampila de vot, succesul politic a devenit independent de bani. S-ar putea ca după următoarea campanie electorală finanțatorii să nu mai considere sumele date ca o taxă de protecție, ci mai degrabă o cheltuială de personal. Relația rămâne, cu roluri inversate. Aristocrații de partid au toate șansele să fie, incognito, amploaiați de lux la firme cu forță financiară.

Dar cel mai important motiv de incompatibilitate dintre fragilul model de piață liberă dorit de toată lumea și cel clientelar-fraudulos prevalent astăzi constă în caracterul extrem de strâns al resurselor pentru care ele concurează. Regularizarea unei piețe libere și transparente, ca să nu mai vorbim de măsurile active de încurajare a ei, presupun cheltuieli substanțiale de buget, de pildă cele presupuse de reforma politicilor și administrației fiscale; dar tot bugetul este sursa ultimă din care provine bogăția ilicită, iar restrângerea economiei libere este dictată de nevoia de conservare a mecanismelor capitalismului clientelar.

Ne dorim să avem cât mai mulți antreprenori activi în decizie, fără să respingem managerii și tehnocrații profesioniști. Ca urmare, patronatele cu o reală vocație pentru interesele economice și sociale ale României trebuie să fie constituite, în primul rând, din proprietari adevărați și nu «patroni care administrează sau utilizează capital».“

Iuliu îmi spune că a scris aceste rânduri în momentul în care mai credea că se poate schimba ceva; înțeleg că acum s-a resemnat. Chiar, oare s-o mai putea schimba ceva?

Clarobscurul cred că este termenul din pictură ce se potrivește cu acest text, așa că ilustrez cu „Băiat aprinzând o lumânare“ de El Greco.