Librăria care a trăit toate vârstele României libere, a învins problemele și crizele financiare pe care țara noastră le-a traversat

În România, cartea n-a fost niciodată la baza piramidei nevoilor. Nu în 1991, când Ana și Virgil Oniță semnau actele de înființare a Libris SRL, cu 100.000 de lei capital și o datorie de 100.000 de dolari de achitat într-un an. Nici în 1997, când inflația devora economiile românilor și coada din fața librăriei se subția. Și nici în 2009, când criza financiară închidea librării pe bandă rulantă și Laura Țeposu, cea care avea să preia conducerea Libris, pornea tocmai atunci o divizie online. Și cu siguranță nu în 2026, când TVA-ul crescut, inflația și scăderea puterii de cumpărare au redus și mai mult spațiul în care cartea poate respira.

Și totuși, Libris există. La 35 de ani de la înființare, librăria care a pornit de pe strada Mureșenilor, din inima Brașovului, are un depozit de 5.000 de metri pătrați, 1 milion de volume în stoc permanent și trimite până la 10.000 de colete pe zi în toată România și dincolo de granițele ei.

Cum? Răspunsul se află undeva între bilanțuri și o colecție de momente pe care cifrele nu le pot cuprinde. Povestea Libris este, în definitiv, povestea a două generații care au pariat pe cartea românească în momente în care rațiunea economică le recomanda altceva. Și au câștigat. Nu spectaculos, nu peste noapte, ci cu răbdarea specifică oamenilor care citesc mult.

I. Nașterea (1991): un vis, o datorie și o țară care învăța libertatea

În 1991, România era un șantier. Inflația galopase spre 250%. Mineriada din septembrie dărâmase guvernul. Constituția nouă se vota. Oamenii învățau pe pielea lor ce înseamnă proprietatea privată.

În Brașov, Ana și Virgil Oniță semnau documentele pentru Libris SRL și preluau, prin privatizare, librăria Șt. O. Iosif de pe strada Mureșenilor. Nu era o alegere în sens clasic antreprenorial. Ana lucra ca librar la Șt. O. Iosif încă din 1980, era la a doua decadă petrecută printre rafturi. Virgil Oniță venea dintr-o cu totul altă lume, cea a inginerilor de la IAR Ghimbav. Ceea ce i-a unit n-a fost un plan de business, ci o convingere că unele lucruri nu trebuie să moară. „Adevărul e că noi nu am ales să deschidem o librărie, librăria era deja acolo, iar noi am ales să nu o pierdem”, spune Ana Oniță. „Era epoca în care spațiile bune din centru se reașezau peste noapte. Pentru noi, ideea că Șt. O. Iosif ar putea să nu mai fie librărie părea o pierdere pe care n-aveam cum să o acceptăm.”

Pe piață, haosul era total, își amintesc antreprenorii. CARTIMEX, centrala de stat care se ocupase cu distribuția cărții, se dezintegrase. Tipografiile mari din Casa Presei Libere tipăreau zilnic noutăți după decenii de cenzură, dar lanțul de distribuție nu exista. Fiecare librar se descurca singur. Virgil Oniță a găsit propria soluție: pleca noaptea cu mașina de la Brașov spre București, ajungea înainte de răsărit la coadă în fața tipografiilor, încărca ce apuca și se întorcea. „Când ajungeam în Brașov, oamenii erau deja la coadă în fața librăriei, ne așteptau, știau că revenim cu noutăți. Cărțile se vindeau aproape instant.” Dintr-o datorie de 100.000 de dolari care părea imposibil de achitat într-un an, Libris a ieșit în mai puțin de un an. Ce voiau oamenii să citească? Tot ce le fusese interzis. „Oamenii voiau să recupereze. Voiau să afle ce nu li se spusese, ce li se ascunsese”, spune Virgil Oniță. Steinhardt, Goma, Eliade întreg, Cioran, Noica, „1984” al lui Orwell, jurnalele din pușcăriile comuniste. Și, spre finalul deceniului, primele cărți de business și de dezvoltare personală, pentru că oamenii înțelegeau că trebuie să se reinventeze profesional. „Era ca o piață care încerca simultan să-și recupereze trecutul confiscat și să-și învețe viitorul. Nu cred că am mai văzut niciodată o asemenea diversitate de motivații pe rafturi.”

II. Copilăria (anii ‘90): anii în care totul era de descoperit

Dacă nașterea Libris a avut ceva romantic – entuziasm, haos creativ, foamea cititorilor de a recupera decenii de cenzură -, copilăria a fost mai aspră. Inflația din mijlocul anilor ‘90, Caritas, prăbușirea FNI, criza din 1997-1999 au lovit toate în aceeași direcție: cartea e primul lucru pe care îl tai din buget când banii sunt mai puțini.

Piața de carte era în formare. „Reguli? Erau doar cele pe care ți le inventai tu, în mers”, spune Ana Oniță. „Contractele se făceau pe încredere și pe strângere de mână. Apăreau edituri peste noapte, unele tipărind orice, altele construind catalog serios. Distribuția era inexistentă, fiecare librar își aducea cărțile cum putea.” Și totuși, în haosul acela se constituiau editurile care aveau să definească literatura română a deceniilor următoare, respectiv Humanitas, Polirom, Nemira, Paralela 45.

Pentru Libris, supraviețuirea a venit uneori din direcții neașteptate. Librăria Șt. O. Iosif fusese preluată într-o stare deplorabilă și nevoia de renovare depășea ce putea genera librăria singură. Virgil Oniță a rezolvat problema cu ingeniozitatea unui om care venea din industrie: a aflat că fabricile de bere și de ape minerale din România nu găseau capace metalice de calitate de care aveau nevoie, dar le găseau în Bulgaria. A importat câteva zeci de milioane de capse metalice. „Am făcut managerii de fabrici de bere fericiți, iar din banii aceia am modernizat librăria din Brașov.” Concluzia, spusă cu umor sec: „Atunci am știut că Libris nu se va închide pentru că rămânem fără bani. Se va închide doar dacă ne pierdem credința în carte. Și asta nu s-a întâmplat niciodată”.

Cel mai greu a fost în mijlocul deceniului. Ana Oniță descrie anii ‘96-’99 cu o exactitate care vine din trăire: „Inflația mânca tot, criza economică lovea în plin, oamenii își pierdeau economiile prin Caritas, mai târziu prin FNI, salariile reale scădeau, iar prima reacție când totul se scumpește e să tai cartea de pe lista de cumpărături”.

Și totuși, librăria ținea. Paradoxal, tocmai din cauza crizei. „Oamenii care veneau în librărie în acei ani veneau adesea pentru că acasă era greu, lucrurile nu mergeau, viitorul părea închis și aveau nevoie de o oră într-un loc liniștit, cu rafturi de cărți, ca să respire. Librăria devenise un fel de adăpost.”

III. Adolescența (2000–2009): identitate, curaj și un pariu pe viitor

Orice poveste de familie are momentul în care generația următoare intră în scenă. La Libris, acel moment a venit în 1997, când Laura Țeposu, în primul an de facultate la Științe Economice în Brașov, a început să lucreze ca librar la Șt. O. Iosif. Avea 19 ani și o foame de citit construită din copilărie. „Mi se părea extraordinar”, spune ea. „Îmi îngrijeam pasiunea și îmi câștigam și banii de buzunar.”

Laura n-a rămas doar librar. A terminat facultatea, a dat examenele pentru expert contabil, a intrat în CECCAR în 2007, și-a deschis o firmă proprie de contabilitate. Trăia, cum descrie ea, „două vieți paralele”. Trecerea de la familie la echipă n-a venit printr-un moment oficial, ci prin responsabilitate. „La un moment dat nu mai ești doar studenta care ajută. Începi să vezi că deciziile tale contează, că oamenii se bazează pe tine, că librăria are nevoie nu doar de atașament, ci și de structură, viziune și disciplină.”

Dar presiunea din afară se schimbase. Anii 2000 aduseseră lanțurile mari: Humanitas, Cărturești, cu prima librărie deschisă în 2000 și o întrebare identitară pentru o librărie independentă din Brașov. „Lanțurile mari nu ne-au luat clienții, ne-au schimbat așteptările clienților”, spune Laura Țeposu. „Librăria nu mai era doar un spațiu cu rafturi. Începea să devină experiență, brand, comunitate, design, selecție.” Răspunsul Libris a venit din două direcții: relația umană cu cititorul, pe care Ana Oniță o construise librar cu librar, client cu client și online-ul, care urma să schimbe totul.

În 2009, în plin val de austeritate, acord cu FMI, salarii bugetare tăiate cu 25%, TVA crescut, Laura a pornit Libris.ro. Momentul părea catastrofal din perspectivă macroeconomică. Din perspectiva ei, era logic. „Vedeam că românii nu citeau mai puțin, citeau diferit. Plecau în Italia, în Spania, în Anglia. Milioane de oameni. Și voiau cărți românești pe care nu le mai puteau găsi acolo. Vedeam că accesul la carte era profund inegal: dacă locuiai în București sau Cluj, aveai acces la sute de titluri; dacă locuiai într-un oraș mic, aveai 30 de titluri în librărie, dintre care 20 erau bibliografie școlară. Online-ul era singurul mod în care puteam egala balanța asta.”

POFTA DE CITIT

Ce voiau oamenii să citească îm primii ani după Revoluție? Tot ce le fusese interzis. Steinhardt, Goma, Eliade întreg, Cioran, Noica, „1984” al lui Orwell, jurnalele din pușcăriile comuniste. Și, spre finalul deceniului, primele cărți de business și de dezvoltare personală, pentru că oamenii înțelegeau că trebuie să se reinventeze profesional.

Editorii de la târgurile de carte o priveau sceptic. Pentru ei, online-ul era o curiozitate, nu un canal serios. Au pornit cu 19.000 de titluri și trei oameni. Coletele ajungeau la oficiul poștal într-un rucsac. Și totuși, după prima lună, Laura a înțeles că avusese dreptate: comenzile veneau din locuri pe harta României pe care nu le anticipase. „Tocmai ei aveau cea mai mare nevoie de noi.”

IV. Tinerețea (2010–2019): creștere, ambiție și primele mari realizări

Creșterea Libris.ro în deceniul care a urmat nu e o poveste de Silicon Valley. Nu a existat un moment de inflexiune dramatic sau o achiziție care să schimbe regulile jocului. E o creștere fără scurtături: metodică, reinvestită, construită pe încrederea cititorului.

Imaginea care rezumă cel mai bine acea perioadă e simplă. „Eram trei persoane care ne ocupam de online și făceam toate procesele, de la campanii AdWords la împachetat colete”, spune Laura Țeposu. „Aveam un stoc de 19.000 de titluri. Comenzile veneau pe site, le ambalam manual și, când se aduna un teanc, puneam coletele într-un rucsac și le duceam pe jos la oficiul poștal. Sună romantic, dar era, în realitate, mult entuziasm, dar și multă presiune. Fiecare colet care întârzia însemna un client nemulțumit, iar în 2009 fiecare client nemulțumit era un client care ar fi putut să nu mai folosească online-ul vreodată.”

Tot în acest deceniu s-a născut CarteTeca, proiectul pe care Laura Țeposu îl numește „contribuția”, partea de retur pe care o datorezi comunității din care trăiești. Motivul e simplu și strategic în același timp. „Nu a fost nici pur business, n-am calculat ROI-ul, n-am sperat că aduce vânzări. Nici pur filantropie, pentru că filantropia fără direcție nu schimbă mare lucru. A fost o decizie pornită de la o asumare: o librărie care vrea să existe și peste 35 de ani are obligația să creeze următoarea generație de cititori. Dacă nu intervenim acum, în următorii zece ani vor fi mult mai puțini cititori adulți de captat. Am pornit proiectul CarteTeca în 2019 împreună cu Salvați Copiii România. Astăzi, după șapte ediții, am investit peste 1,3 milioane de lei în donații de carte pentru peste 300 de școli, ajungând la zeci de mii de elevi. Pentru mine personal, e proiectul de care sunt cea mai legată.”

Ana Oniță, cofondatoARE, Libris: „Adevărul e că noi nu am «ales» să deschidem o librărie, librăria era deja acolo, iar noi am ales să nu o pierdem. Eu lucram ca librar la Șt. O. Iosif încă din 1980, eram deja la a doua decadă petrecută printre rafturi cu cărți. După ‘89, librăria era în pericol real să fie transformată în orice altceva: un magazin, un birou, un bar; era epoca în care spațiile bune din centru se reașezau peste noapte. Pentru noi, ideea că Șt. O. Iosif ar putea să nu mai fie librărie părea o pierdere pe care n-aveam cum să o acceptăm.

Virgil Oniță, cofondator, Libris: (…) Am știut că Libris nu se va închide pentru că rămânem fără bani. Se va închide doar dacă ne pierdem credința în carte. Și asta nu s-a întâmplat niciodată.

Laura Țeposu, CEO, Libris: Echipa noastră, când recomandă o carte, o face pentru că un membru al echipei a citit-o și a crezut în ea, nu pentru că un algoritm a calculat că se va vinde. Librăria, ca instituție, e o relație umană mediată prin obiectul carte. Asta nu se schimbă. Doar mediul se schimbă.

V. Maturitatea (2020–2026): la 35 de ani, ești acasă

Pandemia din 2020 a adus Libris în fața celei mai paradoxale situații din istoria sa: cererea a explodat. Pe segmentul tinerilor de 18-24 de ani, creșterea a fost de 85% în câteva săptămâni. Camus și Márquez s-au vândut în tiraje pe care librăria nu le mai văzuse. Oamenii izolați acasă căutau în cărți răspunsuri pe care prezentul nu le mai dădea.

Laura Țeposu a preferat să limiteze canalele de marketing în loc să crească necontrolat. „Puteam vinde mai mult, dar n-am vrut să riscăm calitatea livrării sau ambalării.” A fost o lecție pe care pandemia a dat-o multor companii, dar pe care puține au aplicat-o: reziliența nu se construiește în criză, ci înaintea ei. „Am învățat că cititorii nu cumpără doar preț sau promoție. Cumpără încredere. În perioade de anxietate, oamenii se întorc la brandurile despre care simt că livrează corect, comunică onest și nu îi dezamăgesc.”

La 30 de ani de la fondare, în 2021, a venit momentul rebrandingului când Libris a adus în centrul comunicării două idei: „We know books”, adică nu vindem orice, ci vindem cărți pe care le-am citit, filtrat, recomandat și conceptul de „ex-libris”, acele mici însemne tipărite pe care iubitorii de carte le aplicau pe volume ca să marcheze că o carte le-a aparținut, că a lăsat o urmă. „Narativul pe care l-am vrut nu e despre tehnologie sau viteză”, spune Laura Țeposu. „E despre faptul că, în spatele fiecărui colet care iese din Brașov, există oameni care iubesc cărțile. Atât.”

Ultimii ani au adus presiuni noi: inflație, criză energetică, TVA crescut pe carte, recesiune tehnică în 2025. Piața românească de carte rămâne printre cele mai mici din Europa, undeva pe 60-100 de milioane de euro anual, de zeci de ori mai puțin decât Polonia sau Cehia, la populații comparabile. Iar lectura concurează cu tot: Netflix, TikTok, YouTube, hobbyuri etc. Laura Țeposu refuză totuși narativul defetist. „Dacă privești asta ca pe o luptă cu suma zero, e o luptă pe care n-o câștigă nimeni. Nici Penguin Random House n-o câștigă, nici Amazon Books.” Paradoxal, TikTok a generat noi bestselleruri: tineri care citesc romane fizice, recomandate prin clipuri BookTok. Tehnologia care părea să ucidă cartea o salvează altfel. „Cred că este o muncă ce trebuie dusă în fiecare generație. E un dialog continuu. Iar dialogul ăsta noi îl ducem zilnic, prin ce alegem să recomandăm, prin proiecte ca LibFest, CarteTeca. Suntem în ofensivă, nu în defensivă. Ca dialog cu cititorii am pornit acum peste două decenii Târgul Internațional de Carte și Muzică Libris, desfășurat fizic la Brașov, rebranduit în timp în LIBfest și extins în online. Lectura trebuie să iasă în întâmpinarea oamenilor, iar dialogul despre care vorbesc nu se poartă doar în librărie, ci oriunde există un om curios și o carte care îl așteaptă”, spune Laura Țeposu.

PASUL ÎN ONLINE

Lansarea platformei Libris.ro a intervenit într-un moment economic nefast, iar proiectul a fost privit cu mare scepticism de edituri, care considerau canalul o curiozitate, nu ceva serios. După numai o lună de la lansare, ideea a fost validată din simplul fapt că primeau comenzi din zone pe care nu le anticipaseră.

Libris a răspuns prin investiții structurale: 835 de panouri fotovoltaice care acoperă 95% din consumul energetic al depozitului, tehnologie AI de recomandare personalizată, extinderea continuă a CarteTeca. Nu neapărat expansiune, ci adâncime.

La 35 de ani, ce a rămas din 1991? „Aproape totul s-a schimbat în execuție”, spune Laura Țeposu. „În 1991, Virgil mergea noaptea cu mașina la București ca să ia 200 de cărți într-un portbagaj. Astăzi avem un depozit de 5.000 de metri pătrați, 1 milion de volume în stoc permanent, livrări în 24-48 de ore în orice colț al țării.”

Dar esența a rămas intactă. „Un cititor care intră pe site-ul nostru caută același lucru pe care îl căuta și un cititor care intra în librărie în ‘91: să găsească exact cartea de care are nevoie acum. Echipa noastră, când recomandă o carte, o face pentru că un membru al echipei a citit-o și a crezut în ea, nu pentru că un algoritm a calculat că se va vinde. Librăria, ca instituție, e o relație umană mediată prin obiectul carte. Asta nu se schimbă. Doar mediul se schimbă.”

VI. Epilog: scrisoarea pentru omul din ‘91

Dacă Ana Oniță ar putea vorbi astăzi cu omul care a semnat actele Libris în 1991, ce i-ar spune? „I-aș spune să aibă răbdare. Că lucrurile importante cresc mai greu decât ne imaginăm. Că vor fi ani în care totul va părea fragil, dar fragilitatea nu înseamnă neapărat slăbiciune.” I-ar mai spune să nu se grăbească să ia decizii din frică. „Frica era constantă în anii ‘90. La 35 de ani, înțelegi că deciziile bune nu se iau niciodată din frică. Se iau din încredere în oameni, în carte, în comunitate. Dacă aveam atunci înțelepciunea asta, multe nopți de nesomn ar fi fost mai puțin grele. Dar poate că, fără ele, nu ajungeam aici.”

Și i-ar mai spune ceva: că ceea ce o să-l facă mândru nu vor fi cifrele de afaceri sau metri pătrați de depozit. Ci faptul că o afacere de familie cu capital 100% românesc poate să rămână ea însăși la 35 de ani.

Pentru Virgil Oniță, povestea nespusă a Libris e despre oamenii care au rămas. „Rodica Totoianu, care a fost cu noi de la început. Laura, care a venit în ‘97 și nu a mai plecat. Și toți oamenii care au venit și nu au mai plecat. Asta e ceva ce, în România anilor 2010 și 2020, în care toată lumea schimbă jobul la trei ani și valul de migrație a destrămat sute de echipe, n-am mai văzut-o povestită. Cum păstrezi o echipă timp de decenii într-o țară instabilă? Răspunsul nu e despre salarii. E despre faptul că, atunci când ai construit ceva împreună prin ‘91 și prin ‘97 și prin pandemie, nu mai pleci ușor.”

Pentru Laura Țeposu, povestea nespusă e despre profesia în sine. „Librarii au fost printre cei mai discreți contributori la educația continuă a românilor. Nu doar profesorii, nu doar intelectualii, nu jurnaliștii. Librarii. Cei care, când venea un cititor confuz, îi puneau în mână cartea potrivită fără să caute aplauze pentru asta. Care-și aminteau ce căutase cititorul și-l așteptau cu ceva nou. Care comandau special un titlu pentru un singur om. Reportajul aniversar pe care l-aș vrea citit e cel care recunoaște că ce numim astăzi cultura cititului în România nu există fără munca a câteva mii de librari care, timp de 35 de ani, au făcut un job pentru care nimeni nu le-a mulțumit suficient. Libris e doar o parte a poveștii lor.”