Laurențiu Ispir, partener, Booster Capital: Ce nici n-am fi visat atunci

Orice revistă de business serioasă anticipează și tendințe, trenduri, mari transformări, nu face doar analize corecte ale trecutului sau prezentului.

Cu această idee fermă ne-am apucat de treabă la BUSINESS Magazin, în toamna lui 2004. Și, în mare, ne-a ieșit. Erau marile teme de preaderare europeană, de autostrăzi și infrastructură, de privatizări sistemice (BCR, Petrom), de formare a clasei de mijloc. Consumul începuse deja să fie o locomotivă economică, alimentată de banii românilor care începeau atunci valul masiv de migrație și de salariile în creștere rapidă din mediul privat. 

Tehnologia era în epoca lansării Facebook și a 5G, a listării Google la bursă și a Apple IPod.  

România era la doar cinci ani distanță de un 1999 negru, în care trecuse razant pe lângă un default al datoriei externe și pe lângă o altă descălecare a minerilor în București. Și părea deja cu totul altă țară.

Entuziasmul era debordant, și puteam anticipa și visa multe despre viitor. Douăzeci de ani mai târziu, privind în spate, pot spune că am fost mai degrabă pesimiști.

Eu unul nu mi-aș fi imaginat niciodată că pe Calea Victoriei, în 2024, vor exista cozi la cafea de 4 euro, înghețată de 5-6 euro și prăjituri de
8 euro. Doar puțin mai scump decât la Milano.

Nici că pe străzile marilor orașe vor circula curieri transportând hamburgeri de 15-20 euro bucata sau humus de 10 euro porția (suntem probabil singura țară europeană unde humusul este mâncare de lux, dar asta e altă poveste).

La piesele importante de teatru trebuie luate bilete cu 4-5 luni înainte de reprezentație, iar pentru festivalul Enescu sau festivalul de teatru de la Sibiu este nevoie deja de veghe nocturnă în ziua lansării abonamentelor. Noaptea de cazare de 300 de euro la trei stele pentru Untold este posibilă doar cu rezervare un an în avans. 

Prețul imobiliarelor în zonele premium din București și Cluj rivalizează acum cu cele din marile orașe europene vestice. Cele două orașe au recuperat, sau pe alocuri închis, decalajele economice față de capitale regionale precum Varșovia, Budapesta, Praga, iarăși un lucru de neimaginat în 2004, când eram în categoria codașilor Europei Centrale și de Est.

O transformare sistemică, greu de anticipat în 2004, a fost consolidarea accelerată a suprafețelor agrare și a apariției megafermelor de zeci de mii de hectare, care au schimbat fața multor zone rurale.    

Cea mai mare parte a țării este împânzită, și la nivelul orașelor mici, de fabrici integrate în sistemul de producție european.

În județele numite „defavorizate” în urmă cu 20 de ani abia mai atragi un inginer agronom, sau de fapt orice inginer, cu 2.500 – 3.000 euro net pe lună (comparabil cu multe zone din vestul Europei pe aceeași poziție).

Am ajuns în situația, din nou de neimaginat acum două decenii, a de a atrage fonduri europene, a construi fabrici și a crea locuri de muncă pentru angajați din… Nepal, Sri Lanka, India.

Am avut primul „unicorn” plecat din România și listat la New York Stock Exchange – UiPath. Asta intra la categoria science-fiction acum 20 de ani, când unicornii oricum nu aveau de a face cu tehnologia.

O altă transformare inimaginabilă a fost cea a admi­nistrației publice locale. Adevărat, mult mai lentă decât cea din mediul privat, și neuniformă, însă nu mai puțin importantă.

Există deja orașe conduse aproape la fel de modern ca și companiile private, cu rezultate excepționale. Ciugud Smart Village ar fi sunat a glumă acum ceva vreme, dar nu este.

Administrația locală se transformă cel mai rapid pentru că este cel mai aproape de beneficiarul final, de clientul votant. De acolo va urca și valul ce va schimba administrația regională și centrală, probabil în următorii 20 de ani (revin la subiect).

Mediul antreprenorial, managerial, este complet metamorfozat. Liderii de business vorbesc acum la fel de natural și aplicat despre expansiune globală și deschiderea de birouri la Londra și Dubai cum vorbeau acum 20 de ani despre deschiderea unei filiale de vânzări în Dobrogea. Se simt în aer un curaj, dezinvoltură, apetență pentru risc, lipsă de complexe, pe care le credeam posibile doar în America. 

Toți acești oameni îți pot explica foarte coerent viziunea lor pentru următorii cinci, zece ani, dacă îi întrebi. Tot ei îți pot descrie, într-un singur cuvânt, și principala piedică: oameni, nu mai sunt oameni!

Începem să simțim acut, aproape la nivel de criză, rezultatul migrației și scăderii dramatice a natalității. Partea întunecată a celor 20 de ani excepționali.   

Ca să putem continua miracolul economic, ne lipsesc probabil 1-2 milioane de oameni bine calificați. Și avem nevoie ca asta să devină prioritate maximă de politici publice, și de proiecte macro și micro.

Natalitatea este o problemă complicată. Și dacă este rezolvată, va aduce rezultate peste 20-30 de ani. Ce facem până atunci?

Primul răspuns evident este reîntoarcerea românilor din străinătate. Este clar, cei mai mulți dintre cei plecați sunt plecați pentru totdeauna, deja cetățeni în toată regula ai altor țări.

Dar dacă reușim să aducem sute de mii de asiatici pe an, prin firme de recrutare specializate, mă îndoiesc că nu putem face la fel cu românii. Mai ales că salariile ajustate la costul de trai, în multe industrii, sunt deja comparabile cu cele vestice. 

Un antreprenor din sistemul medical îmi povestea chiar săptămâna trecută că a reușit să întoarcă în țară, doar pentru afacerea lui, câteva zeci de medici și asistente.

Este foarte probabil ca țările vestice europene să intre în recesiune pentru următorii ani (Germania a și intrat). Pe termen scurt nu este o veste bună, însă poate crea un context favorabil pentru a convinge oameni bine calificați, profesioniști, să se întoarcă acasă.

A doua sursă importantă poate fi mult promisa și îndelung așteptata reformă și digitalizare a administrație publice regionale. Comasarea județelor, a comunelor cu 100 de locuitori și zece funcționari publici, a diverselor direcții și servicii poate aduce probabil în câmpul real al muncii alte sute de mii de oameni.   A treia direcție ar fi acceptarea și exploatarea unei realități clare. Peste alți 20 de ani, 2-3 milioane din locuitorii acestei țări vor fi imigranți. Și atunci, de ce să nu facem asta bine? Să îi invităm pe asiaticii harnici și serioși care deja muncesc în România de mulți ani să își cheme aici familiile și prietenii la fel de serioși, să ii integrăm, să le oferim programe de formare profesională, să îi facem cetățeni români. Și așa avem mii de sate goale.

Îmi vine în cap celebrul banc transilvănean „Cum te cheamă, pui de dac?… Janos.” Cum ar putea suna asta peste două decenii? „Cum te cheamă, pui de dac?… Vikram.”  

A fost primul redactor-șef al revistei, în perioada 2004-2005