Lasă-l să mă bată, că merit!

Nimerit în mijlocul intrigilor politice, proiectul de cod fiscal promulgat de parlament dar respins de președintele Iohannis vine să mai măsoare încă odată sfânta ipocrizie românească, de la comunicatele în două luntri, care susțin necondiționat reducerile de taxe prevăzute în document dar se declară îngrijorate de echilibrul bugetar, la nepăsarea celor dispuși să speculeze orice în folosul intereselor proprii, fără măcar a încerca să se justifice, în afara unor numere seci.

Numai că întorcând pe toate fețele niște numere, risipim fondul problemei. În România sunt o mulțime de inși obsedați de numere și cred că aceasta este una din cauzele lipsei de progres a acestei nații – nu principala, e adevărat. Dacă vrei să pari competent, începi să spui niște numere și gata, ești competent: procentele mânuite de cei de la președinție, procente verificate, contabilicește, pe hârtie cu pixul, constituie un bun exemplu.

La școală ești premiant dacă știi multe numere, iar la slujbă ești apreciat dacă ai ceva numere la îndemână – în cap sau pe o foaie sau pe un slide cu iconuri ghidușe; totul este un proces cu nuanțe mecanice și o rigoare tembelă, ce se iscă dintr-un proces educațional care nu-ți încurajează creativitatea, ci capacitatea de a ține minte și continuă într-o societate croită pe aceleași valori ghilotinante.

Or numerele în sine nu reprezintă nimic; numerele nu înseamnă că știi, ci numai că ai o memorie bună. Numerele sunt niște unelte și nu soluția. Mii de miliarde, adică niște numere mari de tot, au fost vărsate din vistieriile statelor pentru combaterea crizei; acum numerele cele mari s-au mutat în zona datoriilor statelor, iar Europa se duce în bălării. Principalul neajuns în discuțiile cu finanțiștii, des invocate în ultima vreme, este că acolo se discută strict pe numere, iar oficialii uită că nu numerele sunt importante, ci politicile și stategiile și viziunea de ansamblu.

Există, în sensul tuturor celor spuse mai sus, mai multe exemple de ceea ce va să zică execițiul „una spunem și alta înseamnă“: termenii tranziție și reformă au fost citiți mai degrabă ca dezastru economic, sărăcie și șomaj, puterea financiară este mai mult cea a grupurilor de interese decât cea creatoare de locuri de muncă, controlul înseamnă mai degrabă vendetă politică, iar comunicarea înseamnă pur și simplu dezinformare sau filtrul purtătorilor de cuvânt și mai puțin transparență.

Există un banc stupid cu muierea bătută bine de bărbat, dar care se răstește la cel venit să o ajute: „…e omul meu, ce treabă ai tu?, lasă-l să mă bată, că merit!“. Este modul de gândire al celor ce plâng de grija bugetului, mult mai preocupați de suma colectată și spre deloc îngrijorați de modul în care se cheltuiesc banii, adică de fondul real al problemei. Au suportat experimente de genul supraaccizării carburanților pentru, chipurile, autostrăzi sau taxa pe stâlpi și acum reducerea TVA sau a impozitării muncii le miroase rău, și personal chiar nu înțeleg asta. Important este efectul banilor rămași pentru dezvoltarea sectorului privat, importantă este apariția de noi locuri de muncă, importantă este chiar și creșterea consumului.

Să ne înțelegem, știu că Victor Ponta face ce face pentru capital politic, în prespectiva alegerilor de anul viitor; dar, pe de altă parte, a fost vreun premier până acum care să joace alftel decât politic?! Așa că mai bine să luăm ce e de luat, punct!

Iar războiul mimozelor dintre Cotroceni și palatul Victoria mă fac să-l regret într-o oarecare măsură pe fostul președinte Băsescu, care nu se ascundea în spatele consilierilor sau al Facebookului și măcar oferea spectacol. Sincer, nu-mi vine să cred că am scris asta!
Ilustrez cu „Moartea lui Sardanapal“, de Delacroix. Este povestea ultimului mare rege din Ninive, renumit pentru viața luxoasă și desfrânată pe care a dus-o, și care, atacat de rebeli, a sortit pierzaniei toate cele ce-i erau apropiate, de la concubine la cai.