Arta si societate

La o cafea cu regizorul Andrei Măjeri, despre cel mai nou spectacol al său

24 decembrie 2023 · 5 min de citit

Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol dezinhibat, care te trece prin toate emoțiile fără pic de jenă. Un spectacol care merită să se joace nu doar la Metropolis, ci peste tot prin țară, la festivaluri sau invitat pur și simplu în microstagiuni ale teatrelor mai generoase. Și nu doar pentru că tema merită, sau că regizorul s-a depăȘit pe sine Însuși în abordarea regizorală, ci pentru că actorii, care te copleșesc cu jocul de scenă, arată că noua generație este multi-talentată și versatilă, pregătită să câștige în săli un public nou, un suflu de spectatori tineri cool și hip, cu mintea deschisă și dezinvolți.

de Georgiana Gheorghe, colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

Povestea de la lectura unei cărți la un spectacol complet, jucat cu sala plină, spusă chiar de Andrei Măjeri, regizorul spectacolului:

În iarna lui 2021, am început să citesc romanele lui Édouard Louis și, în foarte scurt timp, am reușit să le lecturez pe toate în originalul francez. M-a fascinat din prima Cine l-a ucis pe tata?. Văzusem deja că autorul este montat de mari regizori europeni și tradus în foarte multe limbi. Simțeam nevoia să mă imersez în universul său și mai mult. Întâlnirea cu scrierile lui a fost un câștig imens pentru mine, ca artist.

Am așteptat apoi producătorul curajos. Radu Nica, managerul Teatrului Metropolis, e cel care s-a arătat extrem de deschis la propunerea mea. Evident că mă interesează aceste teme, care sunt insuficient aduse pe scenă și care fac anumite grupuri sociale să se simtă reprezentate. Am încercat, totuși, să ofer spectacolului și o pregnantă calitate estetică, presărată de cultura CAMP. Mizând și pe elementele sale politice asumate, spectacolul devine un pumn în plex, mascat într-o mănușă de catifea.

Cine l-a ucis pe tata? este o poveste vădit autobiografică. Acest aspect nu poate fi evitat. E recursiv, clarifică, leagă și dă context. În plus, tot universul romanelor lui E. Louis e imersat în biografic. Totuși, artiștii scenei fiind niște trădători, am venit cu propria noastră sensibilitate și am interpretat materialul prin propriul filtru, glisând spre o bio-ficțiune. Romanul autobiografic al lui Édouard Louis e o scrisoare care nu-și găsește răspuns, e urletul violent al unui fiu către tatăl său. Autorul face slalom, la viteze halucinante, prin propriul său trecut, în zone sensibile de intimitate și traumă. Devenit bestseller, Cine l-a ucis pe tata? sondează istoria personală dintr-o perspectivă politico-filosofică. Poveștile intime au încărcătura unor reflecții critice.

Am plasat acțiunea într-o sală de sport (concepută de Adrian Balcău), loc al obsesiei față de corp. Acest meta-spațiu e specific dinamismului istoriilor fiului, contrastând cu imobilitatea tatălui. Spectacolul este o odă bulversantă dedicată tatălui, lăsat fără drept de apel. Rușinea, violența și precaritatea sunt catalizatori ai arcului de tensiune dintre un tată condamnat să repete viețile bărbaților din familia lui și un fiu care a devenit scriitor. Pare că totul îi separă. Autorului îi lipsește prezentul, dar marele său privilegiu e să fi cunoscut viața fără privilegii. La această existență timpurie, în teritoriile predilecte ratării, revine el obsesiv. Paharul suferinței sale se bea în înghițituri mici. Deși nu am trăit într-o lume a precarității, ba chiar sunt un privilegiat, pot empatiza cu poveștile autorului. E de datoria mea, ca artist în 2023, să aduc pe scenă acest tip de subiecte. Romanul are o imensă calitate a emoției latente bine stăpânite stilistic, aparent ascunsă sub violență și turnuri politice. Prezența majoră a coregrafiei în spectacol e generată de contrastul dintre corpul apt și cel distrus, între abilitatea fizică și boală. Dar și de dorința de a colabora din nou cu extraordinara artistă Andrea Gavriliu, care a amprentat semnificativ spectacolul prin momente de mișcare concepute și executate impecabil. Vorbind despre boală, despre despărțire și îndepărtare, am simțit că cei doi piloni ai poveștii sunt condiția queer a protagonistului și boala tatălui. Replica cheie, dincolo de toate reproșurile pe care i le aduce fiul tatălui său, este: Mi se pare adesea că te iubesc! Din punct de vedere regizoral, am ales o formulă corală pentru a transpune scenic o monodramă. De ce am optat pentru această soluție? Pentru a scinda caracterul protagonistului în fațete cât mai nuanțate, astfel putând atinge o plajă mai largă de receptori, totodată potențând povestea autobiografică a autorului. Dintr-un alt punct de vedere, această soluție a provocat actorii și echipa artistică la soluții scenice originale. Publicul a părut să adore, la primele reprezentații, această atipică rezolvare, pe care o înțelege și o acceptă cu ușurință. E vorba de un joc secund pe care ea îl catalizează, făcând spectatorul să fie unul activ, implicat. Cei șase actori, Alex Iezdimir, Adelin Tudorache, Hunor Varga, Eduard Chimac, Vlad Ionuț Popescu și Iustin Danalache, se constituie într-un grup bine sudat, care aduce pe scenă o nouă generație, pregătită, talentată, dar și vulnerabilă.

Consider că este extrem de important ca acest tip de teme de familie, specifice secolului XXI, să ajungă pe scenă cât mai des, la publicuri care se simt prea puțin reprezentate. Poveștile unor categorii marginalizate, atât politic, cât și social, condamnate la sărăcie, excluziune și ruinare de sine, ne aduc în creuzetul scenei suficiente ingrediente pentru a rafina durerea în emoție. Căci, da, noi, făcătorii de teatru, suntem și purtătorii acestei misiuni, a lucrului cu fragilitatea grupului țintă căruia ne adresăm.

Să ne vedem cu bine la Teatrul Metropolis, un efervescent hub cultural!