La dracu’! E pur și simplu grandios!

Nu am făcut referire aiurea la papioane și la probabil deja-uitatul-la-momentul-citirii-acestui-text conflict asupra șefiei Institutului Cultural Român, pentru că disputele acelui moment mi-au adus aminte de două istorioare vechi. Istorioare care au, într-un fel sau altul, legături și cu alte “breaking news” ale momentului – cazul Hidroelectrica sau cel al fostului premier Adrian Năstase; este vorba de modul în care te raportezi la ceilalți și cum judeci faptele.

Cenzorul politic al Berlinului în perioada Primului Război Mondial era un ins pe nume Hennings, consilier de poliție; un cunoscător al perioadei, Walter Mehring, îl descrie drept un cap pătrat din serviciile publice, care trăia pentru trei chestiuni. Cele trei pasiuni majore erau vinul roșu, femeile și expresionismul. Urmarea pasiunii capului pătrat pentru mișcarea expresionistă era existența revistei Der Sturm, ferită de orice posibile confiscări. Iar editorul revistei, Herwarth Warden, se număra printre fericiții care nu puteau fi chemați la arme. Prețul pe care Warden îl plătea era adaptat vremurilor: prusacul îi călca des casa, cu ocazia unor petreceri date după ora de interzicere a circulației (stabilită tot de Hennings) pentru a-i bea vinul, în special Pommard de Burgundia, pentru a se iubi cu o artistă de revistă originară din Belgia, bănuită de spionaj și plasată de editor în grija și la brațul unui subordonat mediocru și pentru a discuta despre pictura modernă. Îi plăceau Franz Marc, Heinrich Campendonk și Marc Chagall (nu avea gusturi rele deloc, în materie de pictură).
Tabloul în sine era incredibil: prusacul bățos cu mustața în furculiță în mijlocul avangardei artistice berlineze, care mima apucăturile milităroase. Spun asta pentru că pictorul Oskar Kokoschka, unul din favoriții lui Warden, se deghiza în ofițer austriac și participa la bețiile expresioniste; mai mult, era un element de culoare, pentru că de regulă pretindea, la un moment dat, că planează orizontal prin încăpere (era victima unei împușcături în ureche și avea tulburări de echilibru).

De nebunia expresionistă, de vinul de Burgundia și de urechea lui Kokoschka se leagă o bună parte a artei moderne; dar acum lucrurile s-au schimbat, deși tot politizate sunt, ba chiar mai mult. Berlinul găzduiește, câțiva ani mai târziu, o expoziție de pictură botezată “rod al culturii fasciste”. Desigur, nimic fascist în tablourile expuse, excepție făcând doar cămașa neagră în care apărea unul dintre personajele nemurite de Giorgio di Chirico. Dar starul expoziției era Modigliani, un pictor care a pierit în 1920 și nu a mai prins măreața Italie a lui Mussolini. Lumea nu prea a dat buzna la deschidere, dar la un moment dat puținii vizitatori l-au putut vedea intrând chiar pe Hermann Göring, proaspăt numit ministru al celui de-al treilea Reich, și suita sa. Au tropăit cu toții, ignorând mâzgălelile de pe pereți și s-au oprit în fața picturii lui Modigliani “Nud întins”, tabloul pe care îl vedeți alăturat.

“La dracu’! E pur și simplu grandios!”, a răcnit grasul asudat, cu mâinile încrucișate marțial pe piept.

Trei zile mai târziu, în 27 februarie 1933, același gras asudat dădea ordin ca Reichstagul să fie incendiat.

Cam asta e: nu-i credeți când spun că le place arta, ei vor doar vinul. Și arătați cât de des tabloul din pagină; dacă se găsește cineva care să exclame “la dracu'”, va deveni, dacă nu este deja, un bun politician.