La 0,001 kardashieni distanță

Beatrice Daniș, BrandTailors: Despre admirație, o altfel de opinie

Trăim vremuri complicate. În care produse 101% de marketing câștigă alegeri și țin cuvântări înflăcărate silabisite pe prompter. În care cei inteligenți și muncitori sunt năimiți să țină și să mențină faima celor șmecheri. În care echipele se construiesc asemeni coloniilor de animale marine, în simboze de interese meschine.

În acest context aș vrea să amintesc două demersuri interesante. Unul este al jurnaliștilor Alister Doyle și Paul Salopek, care au pus la punct o unitate de măsură aparte. Se cheamă “jolie”, după numele Angelinei Jolie, și măsoară valoarea ajutorului internațional pe care îl primește o cauză oarecare în momentul în care aceasta se bucură de atenția unei vedete. Un exemplu este grăitor: refugiații din Darfur, care au beneficiat de bunele oficii ale actriței, au primit, în 2005, 300 de dolari/persoană, în timp ce năpăstuiții din Republica Democratică Congo, care nu au avut nicio susținere de top, au primit 11 dolari/persoană. Angelina Jolie s-a dedicat cauzei celor din Darfur cu pasiune, dar, până la urmă, demersul a avut succes pentru că actrița este cine este.

Un pas în plus față de demersul celor doi a fost făcut de Ethan Zuckermann, directorul MIT Center for Civic Media, care propune o unitate de măsură a atenției de care se bucură cineva în media internaționale. Se cheamă “kardashian”, și este ispirat de, ați ghicit, celebra Kim Kardashian. Un kardashian este procentul pe care diva în cauză, altfel lipsită complet de orice talente muzicale, actoricești sau creative, se bucură în media, pe internet, în conversații și schimburi de opinii. Zuckermann a folosit Google Insight, care poate compara căutări diferite. Într-un an de zile Angelina Jolie a performat cam la 0,35 kardashieni de vestita KK, iar o cauză nobilă, așa cum este combaterea foametei în Somalia, chiar mai puțin, cam 0,01 kardashieni.

În perioada analizată de Zuckermann cineva a învins-o, totuși, pe KK; este vorba de Joseph Kony, șeful unui grup de gherilă din Uganda, vinovat de crime împotriva umanității, care în martie 2012 a fost eroul unui documentar de 30 de minute despre modul în care s-a folosit de copii în războiul său personal cu lumea. Difuzat pe Vimeo și YouTube, documentarul l-a adus pe Kony la 7,7 kardashieni. Tot ce am înșirat până aici poate părea o copilărie, dar este, de fapt, oglinda lumii în care trăim; nu fără rost vă spun că altcineva a sugerat nanoBieber-ul ca unitate de măsură. Dacă KK înseamnă 1 și 0,35 kardashieni înseamnă Angelina Jolie, înseamnă că dacă m-aș bucura de 0,001 kardashieni, aș avea o bătrânețe liniștită (o măsurătoare pe care n-am făcut-o și pe care nici nu o să o fac). Iar în cazul în care combaterea foametei din Africa și-ar găsi în KK o susținătoare, atunci fiecare flămând ar primi, respectând proporțiile, peste 5.500 de dolari într-un an, sumă care ar rezolva definitiv problema și care i-ar oferi și minunatei dive, în sfârșit, un rost pe lumea asta.

Să facem acum un salt în timp. Cu mai mult de un deceniu în urmă, o importantă companie de consultanță a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat că majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile în cât mai multe domenii, completate cu calități fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, în valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolviseră cele mai bune universități și erau grozav de bine plătite, companie care se mândrea, cel mai mult și mai mult, cu mințile sale.

Astăzi este aproape uitată, se numea Enron. Fostul director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling, își rezuma puterea astfel: “Tot ceea ce contează sunt banii (…) cu bani cumperi loialitate. Nicio emoție nu este mai importantă decât banii. Cu asta obții performanță”. Bazându-se și pe astfel de credințe, Enron a fost puternică și admirată: șase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top ai anului 2000.

Nici Kim Kardashian și nici Jeffrey Skilling sau Kenneth Lay nu au conștientizat, fiecare la momentul potrivit, povara admirației celorlalți și ce înseamnă cu adevărat asta; pare să o facă Angelina Jolie, asta în cazul în care nu vorbim, în cazul ei, de marketeri mai abili.
Admirația ca povară, iată o temă de gândire de care ne despart doar 0,001 kardashieni.