Klaus Iohannis se află în situația de a se califica la cel mai pretențios loc de muncă din România

Diverși se străduiesc zilele acestea să contabilizeze explicațiile raționale și emoționale ale rezultatului alegerilor prezidențiale. Scrutin care a adus un primar de provincie, lipsit de carismă, vioiciune și verb iute să locuiască cinci ani în prima reședință publică a țării, Palatul Cotroceni, și care l-a aruncat pe premierul-președinte de partid într-un marasm de durată, cu final care încă nu poate fi prevăzut.

Este acum un început al anotimpului îngăduinței și al așteptărilor pentru președintele ales Klaus Iohannis. De care au avut parte și ceilalți președinți, aduși în dealul Cotroceniului de valurile molcome sau agitate ale votului negativ. Și cum pe catwalk defilează moda recurentă a scrisorilor deschise, este o competiție a epistolelor, în care noului președinte i se cer câte în lună și în stele.

La firitiselile interne s-au adăugat prompt blagoslovelile liderilor lumii civilizate, un nor gros de tămâie fiind în formare accelerată în jurul lui Iohannis. Noul cult al personalității se construiește cu un larg concurs, interesat sau inocent.
Însă situația reală nu seamănă nici pe departe cu un sfârșit și început de altă lume (mai bună, mai curată, mai mirosind a flori). Mai curând adie a conviețuire de cursă lungă, atât de dragă românilor. Momentan, în firea și în mersul lucrurilor, președinte este tot Traian Băsescu. În mersul, dar nu și în firea lucrurilor, premier este tot Victor Ponta, iar pâinea și cuțitul le au tot al său PSD (dimpreună cu sateliții).

Traian Băsescu a declarat în clar că vrea să fie președinte până în ultimul minut al mandatului. A avut o intervenție cam bâlbâită de la pupitrul prezidențial, în care a făcut ce știe mai bine: să dea cu măturica. E drept, nu cu aceeași vigoare a vremurilor bune. După care s-a dus (altfel cum?) să își înalțe moralul la o locantă, în mijlocul spiritului ludic întreținut cu sârg de membrii partidului bretonului blond.

La Victor Ponta e mai întunecat, mai crâncen și mai cu lacrimi. Nici vorba de locantă. Poate doar pentru vreo domolire de urgență a amarului. Ponta s-a ascuns în niște munți figurativi, la refacere. Nu știu dacă acolo va avea revelații suficient de puternice, care să îl ducă la o înțelepciune de pe urmă. Și care să aibă ca efect curățarea locului din jurul său.

Mai curând, de pe unde este, Ponta se va întoarce mai îndârjit. A pierdut totul, deci nu are nimic de pierdut. Și va încerca, din răsputeri, să consolideze polul de putere din jurul său. Alternativa este punerea sa în carantină. Este o realitate cruntă, care nu poate fi eludată, nici de prietenii, nici de neprietenii săi: milionul năucitor de voturi diferență la care a fost înfrânt.
Ce are de făcut, în acest context, noul președinte Klaus Iohannis?

Să învețe. Deocamdată, Iohannis se complace în tripla ipostază președinte – șef de partid de opoziție – primar. Incorectă și din care dă indicații amestecând rostul puterilor în stat. Indicațiile au fost însă respectate de șifonatul nostru parlament, doar pentru că instituția din urmă, de voie – de nevoie, a catadicsit să scape de băieții și fetele rele, înfiorată că ar putea avea de a face cu o nouă furie populară. În schimb, noul președinte, pe care nu îndrăznește încă nimeni să-l pună la masă pentru „alfabetizare“, i-a ciufulit total incorect pe ambasadori, lucru pe care „muribundul“ Băsescu l-a sancționat, pe bună dreptate.
Să aibă înțelepciunea de a-și alege oameni de la care să accepte să învețe și nu zornăitori de cădelnițe. Am văzut câteva nume de posibili consilieri și nu sunt deloc încurajatoare. Klaus Iohannis nu trebuie să fie prizonierul tămâii.

Să învețe să relaționeze. Klaus Iohannis are dificultăți în acest sens, date de o neliniștitoare rigiditate interioară. Un președinte lovit de autism social este un nonsens. Un președinte care nu știe să relaționeze în atmosfera de salon a lumii mai-marilor lumii este o catastrofă.

Klaus Iohannis trebuie să știe (dacă nu, iar să învețe) că simpatia poporului este capricioasă. Că oamenii pot fi lesne dezamăgiți și că de reacții nici Cel de Sus nu te poate feri. Că poți veni pe un val al speranțelor și sfârși trimis în adânc, ca un surfer nepriceput. Că acest scut al virtuților de sorginte teutonică nu îl face inatacabil și că vor fi momente ale adevărului, în care probabil se va dovedi că asemenea virtuți (prin apartenență, prin asociere) nu sunt și ale eului interior.

În sfârșit, Klaus Iohannis trebuie să aibă modestia de a învăța. Din greu, repede. Modestia este ea însăși o lecție.

Un candidat la președinție, care s-a pierdut pe drum într-un fel nedemn și inexplicabil, deși avea toate calificările necesare pentru post, obișnuia să spună (just) că în meseria de prezident nu te poți califica la locul de muncă.

Klaus Iohannis se află în situația de a se califica, în multe, la cel mai pretențios loc de muncă din România.

Omul cât trăiește învață, nu?