Jurnal de călătorie din țara-curcubeu

Vă povesteam în numărul precedent, când am început șirul aventurilor din Columbia, că noaptea dintre ani ne-am petrecut-o pe plajă, iar pe 1 ianuarie, cu pălăriile pe cap și rucsacii în spate, ne-am urcat într-o mică barcă cu care aveam să mergem pe Isla Grande, cea mai mare dintre insulele arhipelagului Isla del Rosario, unde am rămas preț de cinci zile. Cinci zile desprinse parcă din paginile poveștii lui Robinson Crusoe. 

Am debarcat pe singura plajă publică din insulă, numită sugestiv Playa Libre, și, cu toate că unitatea de cazare se afla la nici 5 minute depărtare, pentru că nu aveam nici semnal, nici hărți descărcate în prealabil, am avut ceva de furcă până am găsit-o, rătăcindu-ne pentru un timp pe drumurile prăfuite.

Ne așteptau un bungalou spațios și o grădină verde, încăpătoare.

Sol y Papaya

Ne-am obișnuit repede cu traiul insular și ne-am despărțit cu greu de el. Dimineața, încă dinainte să ne trezim, gazdele veneau și ne lăsau pe masa

terasei un termos mare cu cafea fierbinte și câte o farfurie cu felii de fructe proaspete: papaya, banane, pepene, ananas și ce se mai găsea prin cămară. Cele cinci zile petrecute aici au însemnat o monotonie plăcută, dominată de plimbări lungi, în timpul cărora am explorat mai toate potecile, prânzuri parfumate, cu arome de pește proaspăt prăjit și orez fiert în lapte de cocos, fieste petrecute în tihnă la plajă, băi răcoritoare, cocktailuri Piña Colada și somn de voie.

În ce-a de-a doua seară am pornit către centru, unde locuia, în condiții mai bune sau mai rele, populația indigenă Orika. În ciuda vieții destul de sărăcăcioase, păreau oameni veseli. Am descoperit chiar și o discotecă în care muzica urla la maximum în boxe, o pizzerie cu un singur cuptor și o coadă de turiști lungă cât o zi de post, un supermarket cu de toate (dar cu o varietate destul de mică), în care aveam să ne facem cumpărăturile și în următoarele zile, și chiar o mică creperie,  amenajată în curtea unei localnice simpatice, Lorraine.

Dacă dimineața plaja era aproape toată doar a noastră, pe la prânz se înțesa de vizitatori gălăgioși, veniți în excursii de câteva ore, cu iahturi sau bărci trase fără remușcări până pe mal. În acest interval, goniți de mirosul de benzină lăsat de ambarcațiuni, de casetofoane și de haosul produs, ne retrăgeam în inima insulei, pentru a lua prânzul. Ne-am ales repede un loc favorit: Brisasmarinas, Proprietara hostelului în care funcționa mica terasă – o bătrânică cu o mină severă, supraveghea câteva fete harnice, probabil nepoatele ei, preparând puținele feluri din meniu: cazuela de mariscos (un fel de tigaie picantă cu fructe de mare), camarones (creveți) cu orez, pește prăjit ori supă de pește și pui la grătar. Punctualitatea era cuvânt cheie, căci găteau doar în intervale scurte, de câte două ore, de două ori pe zi. După masă făceam o vizită peste drum, la cazare, pentru a ne încărca bateriile, externe și interne, și pentru a ne aproviziona cu apă rece, după posibilități, căci frigidere nu prea existau, iar lăzile frigorifice aveau puteri limitate.

Serile, întorși pe plajă, găseam malurile pustii și ne puteam bucura în voie de nisipul rece și valurile înspumate.

Într-o seară ne-am dus să vedem bioluminiscența (lumină produsă de microorganisme, aflate pe fundul apei, în acel caz – n. red.), însă dezamăgirea a fost direct proporțională cu așteptările nerealiste pe care ni le creaserăm înainte. O bărcuță, ghidată cu iscusință de un puști de 17 ani, ne-a purtat, sub clar de lună, pe apele unei lagune parcă fermecate, numită grăitor Laguna Encantada, spre malul opus, unde urma să vedem mult așteptatul fenomen. Plimbarea a fost memorabilă, însă la fața locului am descoperit că puteam zări magia doar dacă ne strecuram cu greu sub un ponton de lemn, singurul loc în care era suficient de întuneric încât să putem observa micii „licurici subacvatici”. Aveam să aflăm ulterior că în nopțile în care Luna e la cel mai scăzut nivel, iar noaptea domină pe deplin laguna, întreg lacul se transformă într-un spectacol de lumini, însă în toate celelalte faze ale corpului ceresc, micul podeț e singurul ce permite asta, așa că nu aș recomanda să puneți pe listă această experiență. De asemenea, o altă activitate care nu m-a impresionat a fost snorkelingul. Poate în larg ar fi fost, într-adevăr, spectaculos, dar în apropiere, unde am mers noi, în afară de câteva bancuri de pești albaștri și un castravete de mare, nimic special, iar mare parte din coral era mort. Totuși, e util să luați de acasă sau să cumpărați de pe continent un echipament de snorkeling, pentru că pe insulă nu prea se găsesc, iar de închiriat nu recomand, din motive de igienă. Dacă snorkelingul a fost sub așteptări, nu același lucru îl pot spune despre restul faunei. Am avut ocazia să zărim, printre altele, numeroșii pelicani cu un penaj colorat în gri antracit, pe care i-am urmărit și admirat ore în șir, întinși pe nisip, cum planau atenți și se aruncau cu repeziciune pentru a înhăța lacomi peștii mai puțini norocoși care își croiseră drum prin valuri până în luciul apei. De altfel, insula e cunoscută ca un adevărat paradis pentru ornitologi, așa că nu strică să aveți în bagaj și un binoclu. De asemenea, tărâmurile insulare ale Columbiei nu duceau lipsă de căței. Mulți, mulți căței, câți n-am mai văzut de ani buni prin nicio țară colindată. Pe unii i-am și „adoptat” vreme de câteva zile, după ce s-au aciuiat lângă prosoapele noastre de plajă și le păzeau cu sfințenie. I-am răsplătit cu mângâieri și apă rece servită din jumătăți de nucă de cocos, și vă sfătuiesc să faceți la fel când ajungeți în zone toride fără apă dulce, căci au mare nevoie și se pare că nu prea își bătea nimeni capul să le-o asigure.

Pe zona cazărilor de lux, Isla Grande nu excela, căci găzduia, din loc în loc, doar două-trei resort-uri. Unul dintre ele permitea accesul la plaja privată și turiștilor care nu erau cazați acolo, și oferea, doar în schimbul băuturilor, șezlonguri gratuite. Tot aici am închiriat și o placă pentru paddel, noul meu sport acvatic preferat. Dacă nu stați însă bine la capitolul echilibru, mai bine vă reorientați spre caiace sau vă pregătiți o vestă de salvare, în caz că nu știți nici să înotați. Pentru cei care își doresc mai multă intimitate, Isla Grande e înconjurată de mici insulițe private, care pot fi închiriate integral chiar și de un sngur cuplu.

După un ultim cocktail băut la barul plutitor amenajat rudimentar pe barca unui localnic, ne-am luat rămas bun de la acest dolce far niente trăit timp de cinci zile și am pornit spre noi aventuri.  

Tips & Tricks

1. Învățați câteva noțiuni elementare în spaniolă înainte de a pleca în Columbia! Aproape nimeni nu vorbește engleză.

2. Columbienii folosesc muuult coriandru, aproape în orice preparat. Dacă nu vă place acest condiment, anunțați în momentul în care vi se ia comanda că nu doriți să vi se presare pe felul de mâncare ales.

3. Deplasați-vă între regiuni cu avionul. Columbia are multe aeroporturi mici, chiar și în localitățile mai izolate, iar zborurile interne sunt destul de accesibile.

4. Nu estimați orele afișate ca fiind cele reale pentru călătorii cu mașina/autobuzul. Traficul poate fi infernal, așa că timpii se pot dubla cu ușurință.

5. Evitați să vă deplasați noaptea, neînsoțiți, în orașele pustii (noi nu ne-am simțit în pericol, însă așa se recomandă).

6. Descărcați-vă hărțile înainte de a ajunge în locuri fără semnal (insule, drumurile dintre orașe).

7. Folosiți Cabify în loc de taxi.

8. Puneți în bagaj adaptoare de tip A și B pentru priză, pelerine de ploaie, baterii externe și echipamente de snorkeling.

9. Cumpărați-vă medicamentele esențiale de acasă, deoarece pot fi mult mai scumpe la destinație sau de negăsit.

10. Luați câteva lecții de salsa în prealabil, e locul potrivit în care să vă bucurați de ritmurile latino.

Seri în pași de dans

Cartagena ne-a primit din nou, la fel de toridă, cu un port la fel de haotic și plin de freamăt, din care am plecat grăbiți spre cazare, pentru a scăpa de rucsacii grei. Toxiinfecția alimentară de care v-am povestit în numărul trecut și temperaturile ridicate din termometre ne-au împiedicat să vizităm vechiul oraș colonial pe timp de zi așa cum ne-am fi dorit. În schimb, l-am descoperit pe îndelete seara, în Ghetsemani, cel mai cunoscut cartier al Cartagenei, când se transforma într-un furnicar pestriț de oameni adunați din toate colțurile lumii.

Nopțile aveau aici un farmec aparte. Abia acum aveam să descoperim cu adevărat sângele latin al columbienilor, pasiunea pentru muzică, baladele cântate cu patos la saxofon sau din voce în barurile cu muzică live, pline până la refuz, și dansul. Dansau în plină stradă, dansau în spatele porților, dansau în restaurante, clienți ori chelneri, dansau din instinct, tineri și bătrâni, și dacă închideai ochii și te lăsai purtat de ritm, dansai alături de ei fără să îți pese dacă știi sau nu pașii potriviți.

Dacă străzile erau împânzite de terase, cărucioare ale vânzătorilor ambulanți și oameni mergând umăr la umăr, zidurile orașului erau înțesate de graffiti – dar nu simple mesaje, ci artă pură, înfățișând unele dintre cele mai frumoase picturi murale pe care am avut ocazia să le admir vreodată.

Și, pentru că e unul dintre cele mai vizitate orașe columbiene, dar și un magnet pentru nomazii digitali, în Cartagena găseai de toate, inclusiv fast-fooduri internaționale (e o experiență interesantă, deoarece servesc și preparate adaptate bucătăriei locale), dar și nenumărate restaurante și baruri pentru toate gusturile.

Casele aveau și ele acel ceva, chiar dacă multe erau dărăpănate și lăsau la iveală mucegaiul negru pe care l-am întâlnit, de altfel, în mai toate cazările pe care le-am avut în Columbia. Dar arhitectura și culorile aminteau de strălucirea de odinioară a orașului. Aici mai poți vizita, printre altele, castelul San Felipe de Barajas, Turnul Ceasului și Plaza de la Bolivar, dar și parcul central, unde am avut surpriza de a descoperi un cuplu de leneși, care ne-a distrat pe cinste prin încetineala mișcărilor, care le-a atras acest nume cât se poate de potrivit. Ce m-a surprins, de asemenea, aici este că, în ciuda temperaturilor de peste 30 de grade, întregul oraș fusese împodobit cu decorațiuni specifice sărbătorilor de iarnă. O altă atracție erau spectacolele de dansuri populare ținute noaptea pe străzile orașului și femeile îmbrăcate în porturi tradiționale de culoarea steagului columbian.

O zi am sacrificat-o, din păcate, pentru a vizita insula Tierra Bomba, aflată la circa 15 minute de mers cu barca de pe plaja publică a Cartagenei. Dacă în poze ni se prezenta drept o mică oază paradisiacă, realitatea era una crâncenă, pe care abia am cuvinte să o descriu. Nicăieri nu am văzut o mai mare aglomerație și nicăieri nu am suferit o mai mare dezamăgire. În plus, deși udată tot de valurile Mării Caraibilor, apa era mizeră și înnegrită, lăsându-ne un gust amar. Evitați-o sub orice formă dacă ajungeți vreodată pe acele meleaguri!

Seara ne-am luat însă revanșa, dansând până la o oră foarte târzie pe ritmuri de salsa și bachata, chiar înainte de a pleca, în zori, din nou la drum.  

Pros & Cons Columbia:

+

Ÿ peisaje superbe

Ÿ plaje la Caraibe

Ÿ nu necesită viză

Ÿ diversitate la capitolul atracții,, things to do

Ÿ faună și floră bogate (papagali, leneși, iguane, papagali, cei mai înalți palmieri din lume)

Ÿ temperaturi mari pe tot parcursul anului

Ÿ mâncare ieftină și delicioasă de tip mediteranean (pește, fructe de mare)

Ÿ muzică și dans latino

Ÿ prețuri accesibile pentru activități (ex.: 250-300 de lei zborul cu elicopterul)

Ÿ mijloace de transport în comun ieftine

–

Ÿ mizerie/gunoaie și mirosuri grele în marile orașe

Ÿ trafic

Ÿ bilete de avion scumpe din România și zboruri lungi Europa-America de Sud

Ÿ comisioane mari la retragerile de numerar la bancomate

Ÿ mucegai în unitățile de cazare

Ÿ diversitate culinară mică la unele categorii de alimente (dulciuri, panificație etc.), aviz gurmanzilor

Ÿ transportul public învechit între orașe

Ÿ lipsa cunoștințelor de limbă engleză în rândul localnicilor

Ÿ lipsa punctualității

Ÿ exploatarea minorilor, droguri, sărăcie, foarte mulți oameni ai străzii

O Elveție cu palmieri

Noua destinație a fost zona montană a Columbiei, cu mici orașe pline de magie și celebra Valle de Cocora, locul în care cresc cei mai înalți palmieri din lume, palmierii de ceară.

Am ajuns în Salento, localitatea în care ne-am făcut „tabăra”, în jurul prânzului, după un drum de o oră și jumătate cu cel mai ponosit dintre microbuzele cu care călătoriserăm până atunci. Salento ne-a întâmpinat încețoșat, dar cu un miros aparte de proaspăt, de ploaie, iarbă crudă, bălegar și fân. La fel ca Guatape-ul, și aici casele aveau o personalitate puternică, fiecare cu o culoare dominantă, de la roz bonbon la albastru regal sau purpuriu. În centru, o catedrală simplă își aștepta credincioșii, dar treptele-i fuseseră invadate mai degrabă de turiști gălăgioși.

Ne-am cazat aici la o încântătoare pensiune pictată în cele mai vii culori și cu o priveliște spectaculoasă asupra culmilor înverzite.

Majoritatea străzilor erau în pantă abruptă, așa că lipsa condiției fizice și-a spus în curând cuvântul. Însă plimbările din prima zi au reprezentat un bun antrenament pentru ce avea să urmeze.

Seara am explorat prin centrul, unde am avut surpriza să descoperim, fiind o sărbătoare religioasă națională (Ziua Celor Trei Magi), un spectacol în aer liber organizat de primărie, care a ținut lumea trează până în miez de noapte, cât perechi de toate vârstele au dansat nestingherite pe ritmurile latino. De asemenea, am încercat și prima Bandeja Paisa (un fel de mâncare ce conține ouă prăjite, avocado, chorizo, intestine de porc, carne prăjită, orez și fasole roșie, specifică regiunii Antiochia din Columbia) care însă nu a fost deloc pe placul nostru, deși înainte de a ajunge în Columbia credeam că va deveni unul dintre preparatele favorite.

În ziua următoare am plecat grăbiți spre piața centrală pentru a găsi un Willy (jeep colorat folosit frecvent prin acele locuri) care să ne ducă la Cocora Valley.

Biroul de bilete era bine organizat și, pe măsură ce se umplea o mașină cu 8-10 pasageri, pornea spre destinație. Drumul, atât cât am apucat să zăresc din el, înghesuită în spate, era spectaculos, șerpuind printre dealurile împădurite ce urcau tot mai sus. După vreo 30 de minute, în fața noastră s-a deschis, semeață, valea dominată de palmieri.

Nu am zăbovit prea mult, căci era destul de târziu și stătea să plouă, așa că ne-am pus în mișcare pe un drum abrupt și noroios, transformat pentru mulți în tobogan. Iarba verde, pe care pășteau molcom câteva vaci pestrițe, niște alpacale haioase și turme mici de oi m-a trimis rapid cu gândul la Elveția, doar că brazii înalți erau înlocuiți de astă dată de palmieri amețitori.

Pe măsură ce urcam, peisajul se schimba. Pădurea de ceață (cunoscută drept Fog Forest) devenea mai deasă, vegetația mai bogată: liane, mușchi, flori sălbatice, molizi și alte conifere. Nu merseserăm nici o oră când ne-a prins o ploaie măruntă, mocănească, de care ne-am ferit însă cu pelerinele păstrate în bagaj. După un tur de forță am ajuns într-un final la jumătatea drumului, la cota 2.860, unde ne aștepta o finca de la montana (pensiune) colorată, cu o superbă grădină de flori bine întreținută. Admnistratorul, un domn blajin, ne-a povestit, în timp ce ne prăjea la plita cu lemne câțiva cârnați și ultimele felii de pâine, că încântătorul popas se află în proprietatea statului și el e un simplu funcționar care ghidează turiștii și are grijă de loc. Și ce grijă avea! Pe pereții clădirii erau fel de fel de flori, între petalele cărora ascunsese recipiente cu apă și hrană, din care veneau să se înfrupte mici păsări colibri, pe care am avut și noi bucuria de a le admira pentru câteva clipe, până zburau globii spre înaltul cerului.

Din păcate, pentru că înainte de a ne așeza la masă ploaia se întețise, am hotărât să nu ne continuăm călătoria ci să ne întoarcem pe același traseu, urmând să venim din nou pentru a străbate și bucata rămasă. Zis și făcut. În următoarea zi am plecat spre Pereira, capitala regiunii, de unde am închiriat, rapid și la un preț foarte accesibil – 70 de euro/două zile, cu tot cu asigurare – un mic Suzuki cu care aveam să explorăm noi zone în zilele următoare. Înainte de a pleca spre alte părți ale țării, aflate pe listă, ne-am întors pentru ultima dată în Valle de Cocora, unde am parcurs porțiunea de drum rămasă (nu în totalitate, dar suficient cât să ne bucurăm de priveliștea întâlnită și să facem o amuzantă baie de noroi încălțați cu cizme de cauciuc închiriate, cu doar 2 dolari, de la un butic aflat la bază).

Tot în Cocora Valley sunt foarte populare plimbările cu calul (circa 100 de lei/persoană) și intrările într-un parc amenajat cu o multitudine de locuri pentru poze.  

Călătorie pe Marte

Seara am pornit din nou la drum, spre una dintre ultimele destinații ale călătoriei noastre: deșertul Tatacoa, o întindere de formațiuni de nisip de 330 de kilometri pătrați, împărțită în două regiuni: deșertul roșu, Cuzco, și cel gri, Los Hoyos.

Am spart traseul de circa 8 ore în două, înnoptând într-o localitate aflată la jumătatea distanței. Dacă în Pereira era o curățenie aproape desăvârșită, aici lucrurile începeau să se schimbe. Ne apropiam de tărâmul cartelurilor, iar sărăcia și mizeria erau la ele acasă, amintindu-mi parcă de contrastul dintre bogata regiune italiană Toscana și sudul sărac al țării cizmei.

Pe drum nu am dus lipsă nici de peripeții. După câteva ore de condus în miez de noapte, pe serpentine și în spatele tirurilor, un grup de militari înarmați cu mitraliere, ce păreau să aibă o medie de vârstă de sub 25 de ani, ne-a făcut brusc semn să oprim. Reticenți, ne-am întrebat din priviri ce e de făcut, căci poveștile auzite despre Columbia nu fuseseră întotdeauna cele mai pozitive. În cele din urmă am tras pe marginea șoselei și, cu un singur geam abia deschis, am încercat să aflăm ce doresc. Și mai surprinzător a fost că unul dintre ei, care părea că îi coordonează, ne-a întins mâna pentru a da noroc, ceea ce ne-a ridicat și mai mult suspiciunile. În cele din urmă, am înțeles, chiar dacă nu vorbeau engleză, că vor să verifice portbagajul, așa că după scurtul control de rutină ne-au lăsat să plecăm.

După ce am înnoptat într-un hotel care în ciuda recenziilor foarte bune a fost o experiență de-a dreptul sinistră, căci, cu gratii la geam și ferestre, părea mai degrabă un fost ospiciu decât o unitate de cazare, am pornit din nou spre obiectivul mult așteptat.

Drumul pitoresc s-a transformat într-o adevărată provocare când a virat pe o potecă prăfuită și neasfaltată, pe care roțile abia s-au târât timp de o oră, în care am avut ocazia să străbatem și mai multe tuneluri care adăposteau nu lilieci, cum am crezut inițial, ci numeroși papagali.

În final, pe marginea străzii începeau să se ivească, răzleți, cactuși gigantici, care prevesteau că destinația este aproape. Ce a fost și mai interesant este că, înainte de punctul zero, am găsit o mulțime de aranjamente din pietre de diferite mărimi, dispuse pe verticală, despre care am intuit corect că sunt simboluri funerare ridicate de localnici în amintirea celor dragi.

 Nu după mult timp, o întindere vastă, cărămizie, s-a căscat în valea uriașă formată pe marginea drumului. Ajunseserăm.

Deșertul Tatacoa a fost impresionant. Cu totul diferit de peisajele întâlnite până atunci, în Columbia sau în alte colțuri de lume. Parcă trecuserăm printr-un portal magic și ieșiserăm de pe Terra pe altă planetă. Pe Marte. O potecă șerpuia printre formațiunile de diferite dimensiuni, mai înalte sau mai joase, pe care crescuseră cactuși de toate felurile. Unii pitici, grași și țepoși, alții subțiri și zvelți. Pesemne că plouase și aici, căci pământul roșiatic era moale și tălpile se afundau cu ușurință până la glezne. Era ușor să te separi de mulțime, căci nu erau atât de mulți turiști pe cât ne-am fi așteptat, așa că am putut privi în liniște o pereche de vulturi semeți care își făcuseră aici adăpost, lăsându-mă să mă apropii până la câțiva pași.

Se apropia seara, așa că am fost nevoiți să plecăm, făcând o scurtă oprire la popasul de la ieșire, unde am devorat, pe o masă simplă de lemn acoperită de o mușama veche, o supă de vită delicioasă, făcută „ca la mama acasă”, dar în stil columbian.

Din păcate nu am mai avut timp să explorăm deșertul gri, și nici să rămânem până se înnopta pentru o vizită la observatorul astronomic, o experiență pe cinste, din ce am citit. Cei care au mai mult timp la dispoziție pot înnopta în Neiva, un mic oraș din apropiere, pentru a reveni a doua zi cu forțe proaspete.  

Hasta Luego, Colombia!

La întoarcere am descoperit un drum îngust ce mergea spre un râu din apropiere, pe care localnicii amenajaseră un fel de bac cu care am traversat apa și am scutit orele pe care ar fi trebuit să le petrecem din nou pe obositorul drum forestier. Am condus neîntrerupt, ore în șir, până în Salento, de unde a doua zi, după o oprire de câteva ore în Filandia, un oraș parcă geamăn cu primul, am plecat spre aeroport, de unde am zburat spre ultimul stop: Bogotá.

Ne-am cazat în apropiere de Candelaria, centrul capitalei. Deși nu era nici țipenie de om, taximetrista a ținut musai să ne lase chiar în fața intrării, căci zona, din câte ne-a povestit și ne documentaserăm și noi, e destul de periculoasă mai ales în timpul nopții.

A doua zi am apucat, preț de două-trei ore, să explorăm o mică parte din metropolă. Bulevardul central, pietonal, se transformase parcă într-un târg în aer liber, unde localnicii, pe pături, vindeau tot felul de mărunțișuri, de la păpuși vechi la electrocasnice stricate. Plaza Bolivar era singurul loc care salva cât de cât orașul de la acest spectacol dezolant. La circa un kilometru distanță se găsea și telecabina, însă coada imensă ne-a făcut să abandonăm rapid planul de a admira cartierele Bogotei de sus.

Din cauza unor neplăceri venite din partea companiei aeriene ne-am luat adio de la Columbia pe fugă, îmbarcându-ne într-un zbor lung, de peste 16 ore, până la Istanbul, de unde aveam să plecăm, după o escală de câteva ceasuri, acasă.

Retrăind acum, prin cuvinte, cele trei săptămâni petrecute în Columbia, aș descri-o, pe scurt, diversă. Are un mix fascinant de peisaje, de chipuri, de culori, arome și contraste. Vă sfătuiesc să o vizitați fără pretenții și cu mintea, inima și ochii larg deschiși pentru că vă va surprinde în multe feluri. Nu mereu plăcut. Dar trebuie luată ca o experiență de ansamblu, cu bune și cu rele. E memorabilă!