Județul care a plecat și nu a murit

60.000 de oameni, adică populația unui județ întreg care s-a mutat într-un singur an de zile. Din statistici nu este clar cine sunt cei ce s-au mutat: reiese doar că principalul flux a mers dinspre oraș spre țară (dar diferențele sunt mici) și că sunt, cei mai mulți, oameni tineri, între 20 și 35 de ani. Așa că ne-am gândit să oferim, în acest număr al revistei, câteva idei celor ce doresc să părăsească comoditatea și neajunsurile marelui oraș și să se stabilească în altă parte a țării. Interpretările statisticilor de mai sus sunt multiple și de analizat pe larg, dar o să mă opresc doar la câteva aspecte mai puțin băgate în seamă.

Înainte de aceasta, să privim tabloul săptămânii, este vorba de vestitul “Impression, soleil levant” al lui Claude Monet, tabloul care a iscat cel mai cunoscut și cel mai “scump” curent artistic, impresionismul. De ce îl asociez. Simplu: impresioniștii au fost cei dintâi pictori care au folosit tehnici de marketing apropiate de cele moderne.

S-au individualizat, au contestat supremația liderului – Salonul oficial de la Paris, locul unde pictorii primeau viza spre culmi, și-au organizat propriul salon, au captat atenția publicului prin tehnici nemaivăzute și subiecte deosebite. Datat 1872 și expus la primul salon independent, “Soleil…” este piatra de hotar pentru impresioniști, care s-au refugiat în enclava pe care și-au construit-o. Enclavă care le-a făcut bine din anumite puncte de vedere, dar care, din punct de vedere artistic, i-a, paradoxal, sărăcit.

Căutați picturile lui Monet de până în 1870 și veți descoperi un cu totul alt pictor decât cel care a obținut succesul cu impresioniștii. Un Monet puternic, cu linii ferme, cu adâncime și plin de forță. Pălăria impresionistă l-a transformat, spunea bine un critic, într-un soi de fabricant de tapete, cu culori stridente și motive repetitive și mecanice. 16 tablouri cu căpițe de fân, 15 variante ale unui pod londonez, 18 tablouri cu podul Waterloo, Westminsterul în 13 ipostaze, 250 de tablouri cu nuferi…. și mă opresc aici, pentru că veți fi înțeles punctul meu de vedere.
Fac acum o paralelă între enclava artistică impresionistă și enclava România.

Multe din marile nații au apărut și s-au menținut pentru că au plecat într-o direcție oarecare: unii au plecat spre vest, alții spre sud sau spre soare-răsare. Migrația antreprenorilor și a forței de muncă au creat în lumea modernă zone cu o efervescență aparte, cum este Silicon Valley, care definesc lumea globalizată. România are nevoie de mobilitate, iar autoritățile și comunitățile locale trebuie să sprijine mobilitatea oamenilor. Pentru că migrația forței de muncă poate însemna concurență, creștere economică, dezvoltare.

Pe plan personal, simpla schimbare a domiciliului poate aduce un soi de eliberare. Schimbarea orașului poate însemna o ieșire din zona de confort, noi provocări care până la urmă înseamnă evoluție. Un nou început poate însemna o viață nouă, mai bună.Pe plan local, un aflux de oameni tineri înseamnă sănătate financiară și putere, asta numai dacă liderii de comunități locale vor găsi puterea de a renunța la statutul de trepăduși ai ștabilor de la București și se vor preocupa cu adevărat de comunitate.
“Partir, c’est mourir un peu” este doar un vers dintr-o poezie.