Jucătorii de cărți și cei de counter-strike

Tabloul se numește “Jucătorii de cărți” și a fost pictat de Paul Cézanne. Cele 250 de milioane de dolari reprezintă cea mai mare sumă plătită vreodată pentru o operă de artă, iar filmul tranzacției, așa cum îl descrie Vanity Fair, este poate mai pasionant decât istoria însăși a tabloului. Tabloul lui Paul Cézanne se situează undeva între impresionism și cubism, ca de altfel toată opera pictorului; Cézanne a fost recunoscut drept “părintele tuturor” chiar de către Picasso (Matisse în unele relatări, dar nu asta este important).

Pictorul a făcut un soi de fixație pe povestea cu jucătorii de cărți, pentru că a pictat o serie de cinci tablouri pe această temă (acesta este, poate, unul din declanșatoarele interesului celor din Qatar, pentru că în clubul posesorilor de “Jucători de cărți” se află Musée d’Orsay din Paris, New York’s Museum of Modern Art, Courtauld Institute din Londra și Barnes Foundation din Philadelphia). Cézanne este un pictor care emană forță și atomosferă; dacă priviți oricare dintre cele cinci tablouri cu atenție, veți simți în primul rând tensiunea jocului, încordarea participanților.

Discuțiile pentru vânzarea tabloului au început iarna trecută, pe când George Embiricos trăia încă. O primă ofertă, de 220 de milioane de dolari, a fost urmată de un “sec” scurt al familiei regale din Qatar, de 250 de milioane (poate chiar 300, în funcție de cursuri de schimb, data exactă a vânzării și alte detalii). În tranzacție au fost împlicați, într-o formă sau alta, negustorii de artă Bill Acquavella, Larry Gargosian, Lionel Pissarro, nepotul pictorului Camille Pissarro, Philippe Segalot, unul dintre oamenii-cheie ai miliardarului François Pinault sau Guy Bennett, fost la Christie’s. Interesul lor este simplu – valoarea operei, numele implicate, dar și faptul că pe piață a rămas mult prea puțină artă de valoare, iar competiția este intensă. Nu o spun eu, o spune Nicolai Iljine, consultant pentru Guggenheim.

Am ajuns ușor, ușor la al doilea subiect al meu, ACTA. Pierdut între zăpezi, geruri și schimbări de guverne, acordul comercial semnat pe furiș, pe care autoritățile române și l-au asumat orbește, care a scos mii de oameni în stradă și care poate schimba modul cum comunicăm și ne manifestăm pe internet, nu pare a suscita prea mare interes, cel puțin în acest moment, la noi. Nu știu dacă vom ajungă să ne fie controlate la graniță playerele MP3 și dacă acestea vor fi distruse în cazul în care conțin muzică descărcată sau prelucrată ilegal, nu știu dacă îmi va năvăli poliția gândirii în casă să îmi inspecteze hard-diskul sau dacă furnizorul mă va lăsa fără conexiune dacă voi tasta cuvinte interzise.

Dar am o întrebare simplă: ce apără ACTA? Francize precum Transformers sau Underworld, nesfârșitele bătălii dintre alieni și terminatori girate de Hollywood sau lafeldenesfârșitele serii cu vampiri? În jocuri, francize precum FIFA sau Call of Duty sau Grand Theft Auto, produse pline de șabloane, lipsite de idee, de atractivitate, de feeling, de emoție? Bubuieli de bași și tânguieli rap-ăite?

În urmă cu un deceniu Sony s-a făcut de râs la modul sublim: a cheltuit multe-multe milioane de dolari pentru un sistem de protejare a CD-urilor de muzică, pentru a împiedica copierea acestora. Sistemul a fost lansat cu mare fast – era sfârșitul pirateriei. La nici 24 de ore un puști a trasat hotărât o dungă cu un marker negru pe marginea CD-ului și a făcut praf, astfel, toată munca celor de la Sony și toate milioanele acelea de dolari. Amintiți-vă ce spune tipul acela de mai sus: în lume e din ce în ce mai puțină artă și arta are prețul ei. Dar nu orice tâmpenie este artă și nu orice înregistrare video din cinematograf și nu orice alăturare de cuvinte este literatură. Altfel, nu am nicio îndoială că se va găsi un marker și pentru liniștea jucătorilor de counter-strike.