Jos Italia!

Ma simt obligat sa ma intorc insa asupra episodului respectiv, intrucat el se inscrie intr-o serie de fenomene de regres istoric despre care am vorbit in unele dintre editorialele mele anterioare, precum inventia “downgrading”-ului si faptul ca parca ne-am fi intors in 1944, cu patrulele de soldati de pe strazi si profesorii si elevii in uniforme. In cazul lui 20 septembrie, in loc sa ne intoarcem la Windows XP ne-am intors la Pius al IX-lea.
 
Intr-un editorial de acum circa un an constatam impanzirea internetului de situri antirisorgimentale si filobourbonice. Acum in ziare se scrie ca un sfert dintre italieni sunt de acord cu pedeapsa cu moartea. Ne intoarcem la nivelul americanilor (fuck you, Beccaria)(3), al chinezilor si al iranienilor. Alta induiosatoare intoarcere la trecut este nevoia tot mai imperioasa de a redeschide casele de toleranta, si nu a unor localuri moderne potrivite circumstantei, ci a “acelor” case de pe vremuri, cu pisoarele de neuitat de la intrare si eventual matroana care urla “hai, baieti, mai repede la camera, ca aici nu tricotam!”. Desigur ca daca toate acestea s-ar putea intampla si pe fundalul camuflajului nocturn, deliciul ar fi si mai mare. Apropo, concursul pentru showgirls de la televizor nu va aminteste de cosmarul balerinelor de ansamblu din neuitatul avanspectacol?(4)
 
La inceputul anilor ’50, eu impreuna cu Roberto Leydi(5) am decis sa fondam o societate antipatriotica. Era un mod de a face haz de educatia primita pe timpul infamei dictaturi, care ne-a servit patria in toate felurile, pana la dezgust (si ca si cum asta nu era de ajuns, reapareau gruparile neofasciste). Si pana la urma nu exista decat un singur post de televiziune in alb-negru, asa ca intr-un fel sau altul trebuia sa-ti petreci serile. Societatea antipatriotica preluase drept imn propriu Marsul lui Radetzky(6) si isi propunea, desigur, sa reevalueze statura morala a acelei limpezi figuri de antirisorgimental; se preconizau referendumuri pentru restituirea zonei Lombardo Veneto Austriei, pentru a reda Napoli Bourbonilor si evident Roma Papei, cedarea Piemontelui catre Franta si a Siciliei catre Malta. Ar fi urmat sa fie daramate intr-o multime de piete din Italia monumentele dedicate lui Garibaldi si sa fie sterse numele strazilor denumite atat dupa Cavour(7), cat si dupa alti martiri si feluriti iredentisti; in manualele scolare trebuia sa fie insinuate nobile suspiciuni asupra moralitatii lui Carlo Pisacane(8) sau Enrico Toti(9). Si tot asa mai departe. Societatea era dezbinata in fata unei descoperiri tulburatoare. Numai ca pentru a fi cu adevarat antipatriotici si a voi ruina Italiei ar fi fost necesar sa-l reevaluam pe Duce, asadar pe acela care intr-adevar a distrus Italia – ca atare ar fi trebuit sa devenim neofascisti. Intrucat aceasta idee ne repugna, am abandonat proiectul.
 
Ce am facut noi era o gluma, dar tot ceea ce ne-am imaginat noi atunci se realizeaza acum, chiar daca noua nici macar nu ne-a trecut prin cap sa facem cu steagul national ceea ce Bossi a anuntat ca are de gand(10) si nu ne-a trecut prin minte ideea cu adevarat sublima de a-i comemora pe cei care i-au omorat pe soldatii bersaglieri la Porta Pia. In acele timpuri erau crestin-democratii la guvernare, care se chinuiau sa tina Biserica in frau pentru a proteja laicitatea statului, iar cel mai mare exces de neoclericalism a fost sustinerea acordata de Togliatti(11) faimosului articol 7 din Constitutie, ce recunostea Acordurile de la Lateran(12).
 
Trecusera deja cativa ani buni de cand se dizolvase Miscarea Omului Oarecare(13), ce starnise pentru o anumita perioada de timp sentimente anti-uniune, suspiciuni fata de o Roma corupta si hoata sau impotriva birocratiei de stat a trantorilor care sugeau sangele oamenilor onesti si muncitori. Nu ne trecea nici macar prin anticamera creierului ca astfel de atitudini vor fi intr-o zi cele ale ministrilor Republicii. Nu ne-a venit ideea luminoasa ca pentru a goli de orice demnitate si putere reala Parlamentul ajunge sa dai o lege prin care deputatii sa nu fie alesi de popor, ci numiti inainte de alegeri de catre seful de partid. Ni se parea ca a prevedea o intoarcere treptata la o Camera dei Fasci e delle Corporazioni(14) ar fi o idee mult prea stiintifico-fantastica.
 
Ne propuneam sa desfacem Italia in bucati, dar in mod treptat, si credeam ca va fi nevoie de cel putin un secol. In schimb s-a intamplat mult mai devreme, si pe langa Italia se descompune chiar si Alitalia. Frumusetea este ca operatiunea nu a depins de vreo lovitura de stat, de cei cativa idealisti generosi care eram noi, ci se realizeaza acum cu consensul majoritatii italienilor.
  

1. In urma bataliei de la Porta Pia din 20 septembrie 1870 a fost decretat sfarsitul Statului Pontifical si anexarea Romei la Regatul Italiei. Anul acesta, la aniversarea a 138 de ani de la eveniment, reprezentantii Primariei din Roma nu i-au comemorat pe soldatii (corpul de armata al asa-numitilor Bersaglieri) care au cucerit orasul, ci pe mercenarii morti in timp ce incercau sa-l apere pe Papa Pius al VI-lea (citati unul cate unul, cu nume si prenume).
2. Gianni Alemanno este primarul Romei, responsabil de festivitatile de la Porta Pia.
3. Cesare Beccaria (1738-1794), jurist italian, autorul lucrarii “Despre infractiuni si pedepse”, in care militeaza impotriva pedepsei cu moartea.
4. Avanspectacolul este un gen de spectacol teatral comic dezvoltat in Italia intre anii ’30-’50, considerat un frate mai sarac al teatrului de revista.
5. Roberto Leydi (1928-2003), etnomuzicolog italian.
6. Mars compus in 1848 de Johann Strauss-tatal.
7. Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), politician inainte de unificarea Italiei.
8. Carlo Pisacane (1818-1857) a fost un patriot italian.
9. Enrico Toti (1882-1916), erou in Primul Razboi Mondial.
10. Ca militant pentru secesiunea nordului Italiei, Umberto Bossi, seful Ligii Nordului, s-a remarcat prin declaratiile ca steagul italian “ar trebui folosit ca hartie igienica”.
11. Palmiro Togliatti, politician, liderul Partidului Comunist Italian din 1927 pana in 1964.
12. Acordurile de la Lateran, semnate intre Papa Pius al IX-lea si Mussolini, au pus capat conflictului dintre statul laic italian si papalitate. Ele consfinteau reinstaurarea unui stat papal minuscul, cu o suprafata de 0,44 kmp, Cetatea Vaticanului.
13. Fronte dell’Uomo Qualunque, miscare si ulterior partid politic italian, aparut in jurul ziarului cu acelasi nume fondat la Roma in 1944.
14. Organ legislativ ce a inlocuit Camera Deputatilor pe timpul regimului fascist.