Jos cu austeritatea! Și ce punem în loc?

Geologul atenian Nikos Palyvos, în vârstă de 38 de ani, șomer din 2009 încoace, s-a sinucis la 23 aprilie. Cu două zile înainte, își luase viața Savvas Metoikidis, 44 de ani, învățător din Xanthi, iar cu câteva săptămâni în urmă, pensionarul Dimitris Christoulas, de 77 de ani, se împușcase în cap sub un copac din Piața Syntagma, vizavi de clădirea parlamentului elen. Discuție pe Facebook: cum se face că în ultimii doi ani s-au sinucis 1.700 de greci? Unde e tăria de caracter din timpul războiului, când oamenii nu se mai sinucideau, ci luptau și rezistau? Sunt țări unde se trăiește de 100 de ori mai rău decât în Grecia și acolo nu mai e epidemie de sinucideri! Și cineva răspunde așa: “Probabil pentru că pe timpul războiului oamenii știau cine e inamicul, aveau o șansă să lupte și să spere că dușmanul va fi învins, pe când azi, inamicul e altceva, sunt doar niște entități vagi, fără chip și fără nume, undeva departe, care le distrug viața fără ca ei să se poată opune”.

Cine sunt entitățile fără chip și cum se poate lupta cu ele? Grecia sărăcită și adusă la disperare de criza datoriilor nu e un caz izolat, ci doar un caz extrem al acestui fenomen ciudat care bântuie de trei ani Europa. Până acum, în UE s-au conturat două răspunsuri opuse. Dacă entitățile sunt identificate drept oamenii înșiși, vinovați că au consumat prea mult pe datorie și au fost prea răsfățați de statul bunăstării și de politicienii lui, atunci trebuie luptat cu oamenii înșiși: trebuie tăiate cheltuielile publice, micșorate salariile, restrânse drepturile la pensie și la asigurări sociale, trebuie muncă mai multă ca să poată fi plătite datoriile și eventual și un guvern tehnocrat, fără teamă că pierde alegerile dacă își supără electoratul. Dacă entitățile sunt băncile și piețele financiare, care aduc statele la sapă de lemn cu dobânzile și speculațiile lor, atunci războiul înseamnă reglementarea piețelor și renunțarea la politica austerității până la infinit, impusă de ele, în favoarea vechii rețete a relansării economice bazate pe stimulente și investiții cu bani publici.

Prima soluție a fost aplicată de Germania, alături de Marea Britanie, est-europeni, Franța, Spania, Portugalia, Italia și de toate țările care au acceptat să semneze mai întâi Pactul de competitivitate Euro Plus, de anul trecut, mai apoi pactul fiscal de anul acesta, care urmează să fie ratificat de parlamentele naționale sau supus unui referendum național, așa cum se va întâmpla în Irlanda la 31 mai. A doua soluție, cerută insistent în stradă de manifestațiile “indignaților” europeni, a început să capete oficial glas prin prezidențiabilul francez Francois Hollande. El a cerut nu numai renegocierea tratatului fiscal european pentru a-l face mai puțin constrângător, ci și schimbarea statutului Băncii Centrale Europene, astfel încât BCE să poată aloca bani direct Mecanismului European pentru Stabilitate (fondul de rezervă al zonei euro, în valoare de 500 mld. euro), iar acesta să-i dea statelor pentru investiții. Scopul ar fi ocolirea băncilor comerciale, care în decembrie și februarie au luat bani cu dobândă de 1% de la BCE și apoi i-au împrumutat scump statelor.

Socialistul Hollande vorbea despre politici de stimulare a creșterii aproape concomitent cu președintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, care a declarat săptămâna trecută că în afară de pactul fiscal, Europa are nevoie și de un “pact pentru creștere”, spre a evita recăderea continentului într-o recesiune generală, pe care politicile prociclice de austeritate tind s-o facă inevitabilă. Până și tehnocratul Mario Monti, premierul Italiei, a spus că disciplina bugetară e necesară, dar trebuie însoțită de politici de creștere economică, pentru că altfel criza se va adânci. “Reformele structurale și măsurile de consolidare fiscală adoptate de noi duc doar la deflație, nu creează creștere. Investițiile publice nu sunt neapărat mai rele pentru economia europeană decât consumul privat, deși cadrul politicilor de acum le tratează astfel”, a afirmat Monti.

La sfârșitul lui martie, 11 țări europene – între care și Marea Britanie, campionul austerității – erau deja oficial în recesiune, șomajul a atins maximul ultimilor 15 ani (10,9% în zona euro, ceea ce înseamnă aproape 25 de milioane de oameni fără slujbă, cu 8,5 milioane mai mult decât la începutul lui 2008), iar toți indicatorii relevanți pentru activitatea din industrie au scăzut în zona euro, în unele țări pentru a opta sau a 11-a lună consecutiv și, ceea ce e mai important, nu numai în țările cu probleme, ci în Germania și Franța. Șomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani continuă să crească, iar în Spania a ajuns la 51%, în condițiile în care zeci de mii de spanioli au plecat să-și caute de muncă în Marea Britanie, Elveția, Germania, Argentina sau Chile, iar guvernul Rajoy, chiar dacă a admis că nu poate reduce deficitul bugetar atât de repede pe cât îi cere Bruxellesul, taie cheltuieli în continuare, de frica agențiilor de rating și de teama să nu ajungă la mâna FMI.

În doar câteva săptămâni, cearta pe austeritate a doborât guvernul din Olanda, era cât pe ce să-l doboare pe cel din Cehia, după manifestații masive de protest și a adus la putere stânga în Slovacia, cu un program de reducere a deficitului nu prin tăieri de cheltuieli sociale, ci prin suprataxarea bogaților și eliminarea cotei unice. “A pune mereu reducerea datoriei înaintea creșterii economice îi aduce pe oameni la disperare”, spunea Francois Hollande. Și încă nu avuseseră loc alegerile din Grecia din 6 mai, care au urcat cota extremiștilor de dreapta și de stânga în dauna partidelor adepte ale austerității. Zilele trecute, Herman van Rompuy, președintele Consiliului European, a cedat și a anunțat că ia în considerare o reuniune a liderilor UE, la sfârșitul lunii mai, ca să discute niște inițiative de creștere economică. Soluția nu e însă nicidecum așa de evidentă precum pare din discursul triumfător al lui Hollande.