Iulian Anghel, editor ZF: Amintiri din epoca de piatră

Când am venit la ZF, locuiam într-o mansardă, pe Calea Victoriei, într-un bloc dărăpănat, cu bulină roșie. Era o babă care avea mai mulți chiriași la mansarda aia, foste camere ale servitorilor din vremea presupusei înfloritoare burghezii interbelice. Fereastra era de 50 pe 50 iar patul atât de strâmt încât, daca unul voia să se întoarcă de pe o parte pe alta, trebuia, obligatoriu, să se întoarcă și celălalt. Vis-a-vis de noi, despărțiți de un hol strâmt, era chiriaș un senator din Parlamentul României. Iar eu cu prietena mea, care strângeam bani ca să închiriem un apartament, ne întrebam și ziceam: noi stăm aici că n-avem niciun ban, da asta? Până l-am văzut într-o seară: stătea în fața blocului și fluiera după gagici. Iar pe Calea Victoriei treceau și trec și azi multe femei frumoase. Tot să fluieri.

Pe Ilie Șerbănescu, directorul ZF, îl știam de la Revista 22. Eram șeful secției politice (cum se zicea atunci) la Revista 22 și eram cum se spunea și nu se mai spune acum “Cap limpede”. Și venea Ilie Șerbănescu cu trabantul lui și-l parca în curtea librăriei Humanitas de pe Calea Victoriei unde aveam și noi redacția. Și lumea se uita ca la urs pentru că trabanturile dispăruse, cred că ultimul dispărut a fost al lui Ilie Șerbănescu. Abia după ce el a început emisiunea “Rătăciți în tranziție” de la ProTV,  un serial excepțional, a apucat să-și cumpere ceva mai de soi, un Tico verde, dacă memoria mea nu-mi joacă feste. Și venea Ilie Șerbănescu cu niște chestii scrise la mașina de scris sau de mână, nu mai știu. Iar secretara trebuia să le introducă în computer. Pe vremea aia erau diskete, nu era altă modalitate de transfer a datelor. Ilie Șerbănescu avea o rublică în 22. Dar, precum Creangă în plângerea lui către Eminescu (“iartă-mă bădiță că am scris lung, dar nu am știut să scriu scurt”) el scria mult, de-l uita Dumnezeu la masa de scris. Aveam un coleg, Horațiu Pepine, care era mai șmecher decât toți și mai mare ca noi și-i zic, mă Horațiu, nu știu ce să mă mai fac: iar a scris asta de două ori mai mult decât trebuie. Și zice el, la mișto: uite cum faci. Închide ochii, pune palma pe pagină și cu pixul fă un contur. Și tai ce este sub palmă.

Acuma nu știe Ilie Șerbănescu câte articole i-am scurtat eu cu ochii închiși, dar când am venit la ZF, unde el era director, mi-a spus cu vocea lui gravă, un pic răgușită: “Maiestre, aici este de muncă, nu ai timp de altceva”. În fine, poate nu avea el timp. În redacție erau puține calculatoare, trebuia să aștepți când veneai de pe teren să-ți scrii și tu articolul tău. Și stăteai pe un scaun, lângă o masă mare din centru redacției, uitându-te la nimic. Nu plecai când îți terminai treaba, ci la o oră anume, dacă nu mă înșel undeva la ora 19.30. Și, dacă nu aveai ce face pentru că nu puteai pleca, jucai solitere, dacă prindeai un calculator. Am învățat să joc solitere în redacția ZF, în sediul de vis-a-vis de Biserica Luterană, nu mai știu cum se numea clădirea. De aceea eu nu-i condam pe angajații statului care joacă solitere, doar mă amuz, poate, când scrie ceva Times New Roman despe asta. În rest, dacă un om știe exact ce are de făcut și are de facut, el va face.

Șerbănescu voia să lanseze un proiect pe care-l numise “orașe moarte”. Și mi l-a dat mie să-l fac. Puțini mai știu azi cât de grea a fost tranziția. De fapt, nu a fost grea, a fost cumplită. Am mers prin orașe mici. Am ajuns în Luduș și nu era nimic de lucru, toate fabricile comuniste se închiseseră. Doar cei care lucrau la stat aveau ceva bani în buzunar. Târnăveniul avea doar o mică afacere privată, o făbricuță deschisă în curtea unei case, fabricuță care făcea bolțari. Existate un complex chimic. Directorul încă era pe funcție, dar în fabrică nu mișca nimic. La București aceste lucruri nu se vedeau, dar eu am văzut România în genunchi, am văzut-o mergând prin țară, prin “orasele moarte”. Am văzut cum arată o închisoare, într-o iarnă în care îl căutam pe Gravoche, copilul Revoluției române, la Penitenciarul din Bacău.

Am venit la ZF nu ca să rămân un car de ani. Știam din piață de apariția ZF, toată lumea zicea că-i mișto, da nu-l văzusem niciodată. Mă rog, era color sau colorat. Dar era ca toate celelalte ziare. Am început să lucrez pe zona de sănătate. Vrăjeli – ce-a zis unul, ce-a zis altul și aia era. Mergeam la conferințele lui Sorin Oprescu, pe atunci director al Spitalului Universitar. O hăhăială generală. Ce-a zis? – eram întrebat în redacție. Pai nu prea știu, răspundeam. A zis că, dacă-i frig afară, îi primește pe oamenii străzii să doarmă în spital. Păi și știrea unde-i? De unde să-i dau eu Adelinei Rădulescu, șefa mea, știre cu Oprescu când ăsta era cu gura până la urechi de râs la propriile lui glume, în vreme ce înfuleca fursecuri?  Nu existau nici date publice substanțiale atunci. Internetul exista, dar era gol ca  spațiul dintre galaxii.

Apoi am ajuns să lucrez pe politică. Și ne împărțeam partidele. Iar eu am vrut PSD pentru că era un partid greu iar eu eram încăpățânat. Și am “făcut” PSD, deși Oana Marinescu nu a vrut să mi-l dea. A început calvarul. PSD era la guvernare, Adrian Nâstese era “El însuși”. Și venea la conferința de presă de luni, de după Biroul lor permanent național săptămânal și zicea niște prostii. Iar eu veneam în redacție cu prostiile spuse de Năstate și spuneam: asta a fost. Ziua de marți era un coșmar. Pentru că, după BPN-ul de luni al PSD, marți scria Adevărul: au discutat asta și asta, adică cu totul în afară de ce susținea Năstase cu o zi înainte că au discutat. Iar eu mă dădeam cu capul de pereți: de unde știu măi ăștia, iar eu nu? Până m-a lămurit o tipă draguță, tot de la Adevărul, ajunsă între timp la noi, Oana Iurașcu. Oana era o ființă blândă, frumoasă și deșteaptă, pe care o plăceam, și-mi zice ea cu milă. Băi fraiere, uite cum se face. Ochești pe unul mai vai de viața lui, intri în vorbă cu el, ieșiți la o cafea și-i zici: uite băi, eu te promovez, dar zi-mi si tu mie ce s-a întâmplat la BPN-ul vostru nenorocit. N-am apucat să pun în aplicare metoda Oanei pentru că la ZF nici nu se putea pentru că erai imediat întrebat: da ce-i cu ăsta pe aici?

Cum am mai spus, nu am venit la ZF ca să fac purici. Am venit că nu aveam bani și voiam să scap din mansarda aia nenorocită, pentru că, într-un moment de nervi, am trântit ușa de la fostul job și am plecat. Și am venit la ZF pentru că plătea mai bine ca alții. Salariile erau plătite la caserie. Se făcea o coadă imensă și, pentru că lumea avea de scris, Adelina, șefa noastră, mergea și lua salariile tuturor, în plic, pentru fiecare. La primul meu salariu la ZF am luat plicul iar acasă, când am numărat banii, erau mai mulți decât știam ca trebuie să primesc. A doua zi i-am spus Adelinei: am primit mai mulți bani. A mers la caserie iar lucrurile au fost ok și am zis: Să fie primit! Sunt mulți ani de atunci. Venisem să stau pentru puțină vreme, am rămas pentru că am cunoscut multe redacții și știu că era mai rău decât în cea în care lucram. Iar să mergi în PR, unde salariile sunt mai bune, după ce ai mirosit cerneala din călimară, pentru mine era și este și azi de neînchipuit.

Cu toate astea, dacă-l vedeam pe Adrian Sârbu, pe Mihnea Vasiliu sau pe Cătălin Tolontan pe hol eu mă întorceam cu spatele și plecam. Nu voiam să-i întâlnesc. Nu-mi dau seama dacă era vorba de teamă sau de sentimentul ăla care nu are chip: “ia mai lasă-mă nene în pace!” Am citit cândva că angajații lui Steve Jobs procedau la fel. Mai bine rămâneau flămânzi decât să de ochii cu el în lift sau la cantină. Azi nu mai sunt un iepure fricos, dar admit că a fost vremea în care mi-a fost teamă pentru fiecare din cuvintele pe care le scriam. Nu mi-a fost bine în poziția de editor politic al ZF pentru că erau vremuri tulburi și orice spuneai se interpreta. Dar Valeriu Stoica mi-a spus odată că pagina politică din ZF pe care eu o coordonam este singura din care înțelege ce se întâmplă în România. Iar ambasadorul Franței de atunci mi-a spus, într-o întâlnire, că prima pagină ce-i este tradusă, dacă e vorba de politică, este cea din ZF. Asta m-a încurajat.

Cu vremea, ZF a renunțat la pagina de politică, “stricto sensu”, dar nu a renunțat la subiectele ce sunt legate de politică. Pentru că, după credința mea, opinia că “economia se poate rupe de politică” este una din cele mai mari iluzii cu care se mângâie societățile moderne. Azi, ZF tratează subiectele politice în acord cu etimologia substantivului “Politică” care vine din grecescul “polis” ce înseamnă “cetate”. Cu alte cuvinte, “politică” înseamnă a te implica în treburile cetății. Cel care se implică este “politicos” iar ce ce nu se implica este “nepoliticos”. Noi suntem “politicoși”.

Acum, trăgând linie: ZF împlinește 25 de ani. E numai vârsta potrivită a unui fecior de însurat sau a unei domnișoare de măritat. Din acești ani, 23 eu i-am petrecut la ZF. Când am venit la ZF, majoritatea colegilor aveau cam aceeași vârstă cu a mea. Acum văd în redacție fete și băieți care mi-ar putea fi copii și ghicesc în mulți dintre ei aceeași sfială pe care o aveam eu acum 23 de ani. Mă bucur fără să știu când ei mă caută să-mi ceară un sfat. Pentru că, dacă ei fac asta, înseamnă că nu sunt un ticălos și că au încredere în mine. Am ajuns ca bunică-mea care se bucura când mama venea să-i ceară rețete de mâncare pentru “frații Petreuș“ sau pentru puiul cu patru picioare.

Am scris pentru ZF mii de articole, din toate pozițiile. Am scris din redacție, în sedii pe care le schimbam la câțiva ani. Am scris din avion, am scris din tren, cu un laptop în față, am scris de acasă, ajutat de un laptop și un telefon. Am scris din parcuri. Îmi este azi de neînchipuit viața fără un laptop în rucsac și un telefon în buzunar, oriunde aș merge. Acum 23 de ani, când am venit la ZF, nu aveam nici telefon mobil și nici laptopul nu se inventase.

Viața mea privată nu s-a amestecat cu viața ZF dar, intr-un anume fel, o simbioză a existat. Am dat mult pentru ZF, dar am și primit mult. Un fel de a doua viață.