Ioana Necula, fondatoarea Genesis College: În situații de criză, scoți din tine, ca antreprenor, tot ce e mai bun. Dacă iubești ceea ce faci și ai viziune, cred că poți să ieși din orice situație

Ioana Necula, absolventă de ASE, este unul dintre cei mai vechi antreprenori ai pieței locale. În urmă cu 25 de ani, a fondat International Leasing Group, prima companie de leasing independentă din România, trecând apoi prin criza anilor 2008-2009 și printr-un proces dur de restructurare, din care a învățat lecția supraviețuirii. În anul 2000 a pornit pe un nou drum, punând bazele Genesis College, școală în care învață acum 500 de elevi.

Text: Roxana Roșu, interviu: Cristian Hostiuc 

Ești antreprenoare de 30 de ani. Care a fost prima ta afacere? 

Primul business a fost prima companie de leasing independentă din România, care a trecut printr-un proces de restructurare în criza financiară din 2008-2009, când am învățat foarte multe lucruri. Am pornit acel business când eram în anul III de facultate, în 1995, iar cinci ani mai târziu, în 2000, am pornit școala. Deci ele au fost destul de apropiate ca moment al nașterii și m-au preocupat în tot acest timp. Nu am avut alte businessuri, am mai avut participații. Am învățat foarte mult din businessurile astea. Mi-au plăcut, le-am iubit, iar International Leasing s-a transformat într-o companie de succes care a făcut mai departe finanțări și a schimbat procese de restructurare și a finanțat companii și a salvat companii de la moarte. Și în scurt timp va pleca în mâinile altor acționari. Deci voi rămâne doar cu școala. 

International Leasing a fost prima și, până la urmă, cea mai mare companie independentă de leasing. Înainte de criza financiară din 2008, ai primit oferte să vinzi compania? 

Da, am primit oferte. Pentru momentul de atunci, ofertele cred că erau undeva în jurul a 15 milioane. Și nu a fost așa cum multă lume a crezut, că nu ne-am înțeles la preț. Din păcate, investitorul s-a retras din fondul de investiții care ne ofertase. Drept urmare, deal-ul a picat natural, odată cu criza.

Dar înainte de criză ai mai avut alte oferte care nu s-au finalizat? 

Da. Nu știu dacă îmi doream să o vând sau mai degrabă îmi doream să o dezvolt. Pentru că niciodată n-am privit aceste parteneriate ca pe un end road. Întotdeauna mi-a plăcut să cresc, să aduc valoare, să dezvolt. Asta m-a și atras în antreprenoriat. Mai mult decât banii, valoarea financiară, exitul. Acum lucrurile se întâmplă un pic altfel. Poate că și vârsta spune ceva. 

Care a fost cel mai complicat moment din cariera ta de antreprenor? 

Mă întorc un pic către școală. Lăsând la o parte etapa de restructurare financiară, care a fost, într-adevăr, un moment foarte complicat și pe care l-am încheiat cu mare succes. Cred că un moment foarte dificil a fost acela în care ne-am dorit să ne extindem, pentru că aveam din ce în ce mai mulți elevi. Și, evident, nu știam că vine pandemia, așa că am luat această decizie. Însă n-am făcut, poate, cele mai bune evaluări la momentul respectiv. Poate că ne-am grăbit puțin în dorința noastră de dezvoltare, pentru că așa sunt antreprenori sau eu m-am grăbit puțin.

Prin urmare am avut o perioadă destul de dificilă, în care a trebuit să acoperim niște costuri destul de mari. Cred că perioadele acestea sunt cheie pentru antreprenorii în România, cum treci peste un cash-flow negativ. Pentru că, de obicei, în România nu prea te ajută nimeni când ai cash-flow negativ. 

Ai fost vreodată într-o depresie, burnout? 

Nu, nu am fost niciodată în burnout. Dimpotrivă, am în continuare prea multă energie și încerc să o mai temperez. Și copiii mei spun: „Mamă, tu nu obosești niciodată”.  Deși, sinceră să fiu, îmi doresc ca la un moment dat să ies la pensie. Dar nu-mi imaginez cum o să fiu eu la pensie. 

Poate că perioadele dificile pe care le-am avut, și vorbesc și de criza financiară 2008-2009, cât și de următoarele etape dificile în business, pe mine m-au provocat și m-au făcut să găsesc soluții mai interesante. E foarte adevărat că în situații de criză scoți din tine, ca antreprenor, tot ce e mai bun. Acum, acesta nu e un îndemn să ne aruncăm cu toți în criză, dar dacă, într-adevăr, iubești ceea ce faci și ai viziune, crezi în businessul pe care îl crești, cred că poți să ieși din orice situație. 

Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o? 

Să fac o mutare sau o extindere fără o analiză foarte profundă, mânată mai degrabă de dorința de a ne dezvolta mai repede. Mi s-a părut întotdeauna că noi, în mediul antreprenorial românesc, ne dezvoltăm prea încet și nu reușim să fim la nivelul piețelor externe. Sunt multe exemple de școli internaționale care, după criză financiară, s-au dezvoltat extraordinar de repede. Și asta mă frământa. Mi-aș fi dorit să facem această dezvoltare ceva mai repede. Doar că n-am luat în considerare niște elemente practice. Cum a fost, de exemplu, anularea PUZ-ului și alte situații cu care te lovești în realitatea de zi cu zi. Cred că a fost o decizie proastă atunci să extind. Dar am reușit să redresez situația. 

Care a fost cea mai bună decizie în business pe care ai luat-o?

Gândindu-mă tot la școală, cea mai bună decizie a fost că am avut curajul de a închiria un sediu extraordinar, de 10.000 mp, în Petrom City, adică Petrom Tower, care se va transforma în foarte scurt timp în Genesis Tower. Este prima conversie de clădire office în școală. Este un proiect de care sunt foarte mândră, un proiect în care la început am crezut doar eu și care astăzi are foarte mulți adepți.

De ce ești singuratică în business? 

Nu sunt singură. Antreprenorul pleacă întotdeauna de la o idee, de la o viziune. Și e greu să-ți găsești parteneri în stadiile acelea incipiente. România este o piață antreprenorială tânără. Capitalismul a apărut de vreo 30 de ani aici. E greu să te asociezi când nu ai suficiente cunoștințe despre ce înseamnă cu adevărat provocările unei afaceri. 

Când a fost primul tău salariu?

Cred că 1.000 de lei, dar nu știu exact. Pentru că îmi era suficient la momentul respectiv. Nu erau puțini, cam 300 de dolari în 1996. Era un salariu bun. 

Cum ai dormit când ai luat primul credit de un milion de dolari? 

Am avut credite de mult mai mult. Am învățat cu timpul să dorm. Și când am luat credite și când am acumulat credite. Sunt multe nopți nedormite ca antreprenor. Nu le mai socotesc, că n-are rost. Și acum mi se întâmplă să mă trezesc noaptea, nu neapărat de griji, cât de planuri, de gândurile pe care vreau să le pun în practică și de toate lucrurile care se învârt în mintea unui proprietar de business în România. Dar cu siguranță pot să spun că și satisfacțiile sunt pe măsura nopților nedormite.

Ce-ai făcut cu primul milion de dolari? 

L-am investit în școală și multe alte milioane s-au dus acolo, dar nu regret niciun cent. 

Care este o afacere pe care ai avut-o în fața ochilor, pe care ai fi putut s-o faci, ai fi avut și banii necesari și ai pierdut-o? 

Nu m-am întâlnit cu o astfel de situație, pentru că am fost foarte concentrată pe afacerile mele. Să le dezvolt, să le duc într-un stadiu nou de dezvoltare, să ies în afara granițelor țării, dacă era posibil. Rar m-am uitat la alte activități din perspectiva celui care ar fi cumpărat businessuri. Poate în viitor, cine știe, o să vedem ce urmează.

Ca să fii un antreprenor de succes, ce defecte trebuie să ai?

În primul rând, încăpățânare. Chiar dacă îi poate deranja pe cei din jurul tău, pentru a duce mai departe proiectele în care crezi. Apoi adaptabilitate. Trebuie să ai puterea de a ști când să fii ferm și când să fii diplomat. E un lucru pe care l-am învățat în timp, pe care l-am exersat pe propria piele. Optimism. Mie mereu mi se spune că sunt o optimistă incurabilă. Dar eu cred că optimiștii adună în jurul lor inovație. Provoci oamenii să vină cu idei și nu au o teamă pe care poate în alte situații și-o manifestă și care, din păcate, vine din sistemul de educație prin care am trecut. Există o teamă de eșec. Mie nu-mi place cuvântul acesta, eșec. Nu-mi place că apare în educația românească, în școală și mi-aș dori ca ai noștri copii să învețe să treacă prin eșec.

Care este salariul cel mai mare pe care l-ai oferit tu cuiva? 

Niște mii de euro. 

Și cel mai mare bonus? 

Dublul salariului.

Când te-ai confruntat  prima dată cu perspectiva unui faliment? 

Până în 2008 nu m-am confruntat cu această perspectivă pentru că piața era într-o continuă creștere. Nu prea știam ce înseamnă bankruptcy. N-aveam nici cadrul legislativ. A fost un duș foarte rece, dar eu am considerat că este momentul în care pot să învăț ceva ce s-ar putea să nu mai întâlnesc toată viața mea. Sper să nu mai întâlnesc, evident. Sunt mândră de ce am reușit să fac în perioada respectivă și cum am reușit să redresez o companie.

Ce ți-ai spune ție la 20 de ani? Ce să nu faci? 

Să nu mă grăbesc. Să fiu atentă la oamenii care mă înconjoară. Pentru că am trăit niște vremuri dificile, în care mediul de business din România a evoluat, s-a îmbunătățit foarte mult. Acum avem antreprenori de foarte mare calitate. Dar acum 20 de ani era foarte greu să identifici oamenii de calitate și nu știai niciodată în ce context sau situație te poți afla. Să nu îmi mai fie teamă să arăt cât de multe lucruri știu. Eram foarte tânără și mi se părea nepoliticos să arăt cât de multe lucruri știu în comparație cu alte persoane, poate mai în vârstă, cu care trebuia să lucrez în anumite situații, proiecte, colaborări. Dar Ioana de atunci nu cred că ar asculta foarte multe sugestii.

Ce sfat bun ai primit, direct sau indirect? 

Am primit niște sfaturi foarte bune de la părinții mei. Nu foarte multe, pentru că erau foarte ocupați. Tatăl meu mi-a spus după Revoluție, și am repetat de multe ori și copiilor mei, un lucru simplu: ai grijă cu cine te însoțești, cu ce oameni colaborezi. Mi-a prins foarte bine acel sfat. Pentru că, România de după 1989 a avut oportunități imense și tentații foarte multe și era foarte greu să stai vertical în valorile tale morale de foarte multe ori. Lucrurile s-au schimbat mult. Cineva care nu a trăit perioada aceea nu poate să-și imagineze, dar e de datoria noastră să spunem ce vremuri economice am trăit. 

Iar mama mi-a spus să nu mă dau bătută, legat de proiectul cu școala, care de multe ori mi-a dat bătăi de cap. Pentru că îmi va duce foarte multe satisfacții.  

Ce sfat ai da unei Ioane de 20 de ani, care vrea să fie antreprenoare?

E bine să nu-i fie teamă de eșec. Deși Ioana la 20 de ani nu prea avea teamă de eșec. Nu prea știa ce înseamnă. Dar că totodată e nevoie și de foarte multă analiză. De foarte multă precauție atunci când facem analiză. Și să se bazeze pe cifre, nu doar pe intuiție, cum am făcut de multe ori. Să nu-i fie teamă de deciziile dificile pe care trebuie să le ia. Pentru că, într-adevăr, acestea de multe ori m-au provocat. Au fost decizii dure, dificile, pe care a trebuit să le iau. Și, mai degrabă, din cauza acestor decizii, nu am dormit noaptea, decât din perspectiva milioanelor.

„Viața ta e un business”, 18 martie 2025. Invitat: Ioana Necula, CEO, Genesys College

Dacă ar fi să pierzi totul acum, de ce te-ai apucat din nou? 

De consultanță în educație. Cred că e un lucru extraordinar de frumos. Și România are o perspectivă de dezvoltare foarte mare. Vorbim de schimbări de curriculum, de manuale, despre cum vorbești cu copiii în ziua de azi, cu Gen Z. Sunt foarte multe subiecte interesante, care au legătură cu viața de business. Educația e și de acasă, și de la școală. Dar procesul de educație a unui tânăr este atât de important încât poate schimba o națiune.

Care este cea mai importantă lecție de business pe care ai învățat-o?

Să nu te dai bătut. Mi-ar plăcea să predau asta la școală. Dar cuvintele sună prea simplu față de ceea ce mi-aș dori să fac. Chiar o să particip la un MBA la ASE, pe partea de educație. Atunci când lucrezi cu tinerii, cu copiii, trebuie să te gândești în ce lume vor lucra acești copii, iar noi nu ne putem imagina nici măcar ce se întâmplă mâine. Și trebuie să ne punem problema cum îi învățăm să fie adaptabili, să nu se dea bătuți, să fie creativi, să nu se sperie de eșec și de lucrurile care nu ies bine. De aceea am și pornit școala, pentru că este o legătură foarte mare între societate, între viața economică și ce se învață în școală.

Dacă ar fi să scrii tu povestea ta, care ar fi titlul? 

După ce au apărut în ultimii ani, tot felul de apariții editoriale, cărți biografice de mai slabă calitate, circula o glumă: Dacă nu mai vrei să citești, apucă-te și scrie-ți cartea. Dar nu m-am gândit niciodată. Ar trebui să aibă legătură cu mine. Deși nu cred că o să scriu această carte vreodată, s-ar potrivi „Antreprenorul veșnic optimist”

Care sunt trei antreprenori pe care îi admiri?

O admir foarte mult pe Speranța Munteanu (n.red. – cofondatoare a Veridio Return), care a devenit antreprenor între timp și care mi-a fost și mentor în multe procese. Pe Ionuț Leahu (n.red. – Clinicile Dentare Dr. Leahu), pe care îl cunosc și care îmi place foarte mult. Și pe Marius și Dan Ștefan (n.red. – fondatorii Autonom), pe care îi știu de când au început, cărora le-am dat mașini în leasing, când erau chiar la începutul afacerii, și pe care, într-adevăr, îi admir foarte mult pentru tot ce au făcut și cum reușesc să se implice. 

Dacă ar fi să îți iei un job la o companie, într-o industrie, la un brand, pe care îl admiri, care ar fi acesta? 

Nu m-am gândit niciodată la asta, dar cred că la McKinsey. Îmi place foarte mult legătura aceasta între date și interpretarea lor și aplicarea lor în business, și cred că mi-ar fi fost de mare ajutor dacă aș fi ales întâi să fac puțin acest pas. Dar am fost prea antreprenor. Am aplicat la P&G, în Belgia, am trecut prin foarte multe teste și la final le-am spus că eu am deja o companie și că am vrut doar să văd cum e procesul de recrutare. Cred că s-au supărat pe mine. Dar acum, cu mintea de acum, m-aș duce un pic în partea de consultanță, poate Big Four, dar îmi place mai mult modelul McKinsey. 

Ce școală ai fi vrut să faci și nu ai avut posibilitatea să o faci? 

Am făcut și fac în continuare multe cursuri. Mi-a plăcut întotdeauna să învăț. Eu eu am fost foarte bucuroasă la ASE și la Facultatea de Relații Economice Internaționale. În anii aceia, de început, era extraordinar. După aceea am făcut MBA la Bruxelles. Dar cred că mi-aș fi dorit mai multe cursuri cu legătură practică. Noi nu aveam. Mi-aș fi dorit să fac școli de tehnologie, de psihologie, pentru că lucrul ăsta m-ar fi ajutat să înțeleg mult mai repede oamenii. Mi-ar fi plăcut în industria alimentară. Cred că e un domeniu foarte interesant, cu multă aplicabilitate și cu multă dezvoltare în viitor, cu multă inovație. Întotdeauna m-au atras domeniile în care creativitatea și inovația sunt valorificate.

Dacă ai fi avut șansa să fi investit în bitcoin, când s-a lăsat, crezi că i-ai fi ținut până astăzi? Sau în momentul în care au crescut de cinci ori, ai fi vândut-o? 

Eu chiar am investit în bitcoin. În pandemie le-am spus și colegilor, duceți-vă acasă și cumpărați bitcoin. Dar i-am vândut destul de repede. A fost un exercițiu, pentru că niciodată nu am avut timpul necesar să fac analize. Nici pe bursă nu prea am investit, din păcate, deși mi-ar fi plăcut. Dar în bitcoin am investit, dar pe foarte scurt timp, cred că maximum un an, când a fost o creștere într-adevăr foarte mare, dar n-au fost niște sume extraordinare.

Tu te-ai angaja pe tine așa cum erai la 20 de ani? 

Da, cred că da. Pentru că mi-a plăcut foarte mult să lucrez. Mi-au plăcut foarte mult afacerile. Îmi plăceau foarte mult cifrele și îmi doream foarte mult să fac legătura între povești și cifre. Lucrul acesta poate că astăzi se numește cibernetică sau IT, dar atunci nu exista așa ceva. După facultate, am făcut niște cursuri în străinătate pentru că îmi doream să înțeleg mai bine ce înseamnă legătura dintre business, oameni și cifre.

Dar ai fi avut curajul să fi investit un milion de euro în bitcoin?

Nu, nu. Și dacă aș fi avut niște zeci de milioane  n-aș fi investit un milion în bitcoin.  Pentru că nu mi-a plăcut modelul și am făcut destul de multă analiză financiară cât să am temerile destul de ridicate față de acest tip de tranzacții și de modalitatea în care fluctuează. Iese cineva, nu dăm nume, și spune ceva, a căzut bitcoinul. Nu are legătură, așa cum e la bursă, cu situațiile financiare ale unei companii, cu politica de comunicare. Sunt și acolo tot felul de lucruri care pot influența, dar e un pic altfel.

Ce companie din România sau internațională ai vrea să conduci?  

Cred că mi-ar plăcea, poate pentru că este foarte apropiat de domeniul educațional și de multe ori se fac aceste comparații, o companie cum sunt Regina Maria sau Medlife. Și adesea, când mă duc și apelez la serviciile lor, mă uit cu mare atenție la tot felul de lucruri care au legătură cu modul în care văd și eu în viitor dezvoltarea școlii. Sunt niște domenii destul de apropiate, sunt B2C (business to consumer), cu nevoi esențiale – de sănătate și de educație, care sunt absolut esențiale în viața oamenilor. 

Ce carte ai citit și ai vrea să recomanzi cuiva? 

Ultima carte a domnului profesor Adrian Cioroianu, „Noul război mondial al vechilor orgolii”. O recomand tuturor, chiar și copiilor de liceu. Are un dar, domnul profesor Cioroianu, deși istoric, nu e o carte grea. Și m-a pus pe gânduri despre cum îi învățăm noi pe copii să se adapteze la lumea viitorului. Pentru că războaiele nu mai sunt despre arme. Sunt informaționale, sunt psihologice, sunt legate de tehnologie. Copiii noștri trebuie să învețe istoria, apropo de toate dezbaterile legate de planurile-cadru de la liceu, într-o manieră absolut critică. Să-și dezvolte această capacitate de analiză critică.

Dacă ar fi să alegi între a avea un business pe numele tău sau să fi vândut compania și să fi intrat în criză cu bani, ce ai face?

Cred că am și ales. Pentru că în perioada aceea de criză puteam să aleg să fac în așa fel încât să închid businessurile și poate că aș fi rămas și cu niște bani. Dar eu am ales să protejez școala, să o dezvolt. Poate că de aceea sunt și atât de puternic legată emoțional de ea și atât de ambițioasă în planurile mele și probabil obositoare câteodată pentru cei din jurul meu. Am preferat să nu îmi acoper nevoile financiare, dar să păstrez școala, să muncesc mai mult și am reușit să redresez situația. 

Deci ai vrea ca nepoții tăi să spună la un moment dat: „Uite, bunica mea a făcut această școală și îi poartă numele.”

Nu știu dacă neapărat să îmi poarte numele. Încă nu mă văd în această situație. Poate că va fi o decizie. Chiar nu m-am gândit niciodată. Nu cred că suntem acolo. Mi se pare că o școală care poartă numele cuiva trebuie să fie ceva mult mai mult decât este Genesis astăzi. Dar, și dacă se va numi Genesis în viitor și nepoții mei vor spune că bunica a fondat această școală, pentru mine ar fi suficient.