Ioana Bugarin, pantera neagră de la Odeon

Ioana Bugarin are acel je ne sais quoi care o va scoate mereu în fața plutonului. Atât pentru medalie, cât și pentru execuție. Sunt convinsă că Ioana, foarte inteligentă fiind, talentată și serioasă în munca sa, în continuă introspecție și descoperire de sine, și-a asumat deplin acest har și va face din el un dar, nu o povară. Rise and shine, Ioana! Ai toate atuurile de partea ta.

De Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Mi s-a părut un exercițiu extraordinar să aleg pentru cele mai recente două materiale să intervievez două actrițe din generații atât de diferite.

Victoria Cociaș (67) săptămâna trecută și Ioana Bugarin (27) pentru această ediție. O diferență de 40 de ani între cele două. Când am încheiat discuția cu doamna Cociaș, i-am spus la ce urmează să lucrez și mi-a spus cu fața luminată: „Îmi amintesc cum pe Ioana a descoperit-o soțul meu, Radu Gabrea, în Timișoara, în 2012-2013, când am filmat «Lindenfeld, o poveste de dragoste». Avea doar 16 ani. Un copil foarte bun”. Nimic nu e întâmplător. Există un fir fin care leagă lucrurile în timp, țesându-le într-un fel pe care nu îl deslușim neapărat imediat.

Pentru că nu prea mă uit la filmele românești produse în zilele noastre, pe Ioana am cunoscut-o pe scena Teatrului Odeon, mai întâi în Persona, după Ingmar Bergman, apoi în „Am avut o livadă”, însă mi-a rămas întipărtă pe retină după ce am văzut-o în Julieta fără Romeo, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Aici joacă rolul unei adolescente de 18-19 ani, care se pregătește pentru etapa de studenție a vieții, aflată într-un conflict și o tensiune continuă cu părinții, în special cu mama sa (Elvira Deatcu în spectacol), care nu împărtășește alegerea făcută de fiică, aceasta nefiind aliniată cu așteptările ei. Situații des întâlnite în viața de zi cu zi, motiv pentru care recomand și chiar insist să mergeți să vedeți acest spectacol la Odeon. În cuplu. Mamă și fiică 16Ă. Înainte de spectacol, faceți împreună o plimbare la pas pe cosmopolita Cale a Victoriei, vă opriți puțin alături, la Casa Capșa și serviți o Foret Noire (cunoscuta prăjitură cu nume franțu­zesc, inventată în Germania). O să înțelegeți de ce fac recomandarea asta după ce veți vedea spectacolul. Evident că am rezonat cu spectacolul, eu însămi fiind mamă de adolescentă care se pregătește pentru facultate, încercând tot timpul să mă păstrez neutră în raport cu alegerile ei, încurajând-o să-și urmeze propria chemare. Tema abordată de cei doi autori ai textului, Bogdan Theodor Olteanu și Alex Mircioi, este de o mare actualitate, acordată înadins cu ritmul celebrei piese shakespeariene. Un spectacol cu focus pe jocul actoricesc, în care cele trei actrițe protagoniste, Ioana Bugarin, Elvira Deatcu și Ruxandra Maniu, se completează perfect și emană o energie fantastică din amalgamul de replici, în intima sală Studio a Odeonului. Nu, nu îl veți vedea pe Romeo pe scenă. El este conceptul umbrelă al unei prezențe absentă, care se interpune între așteptările mamei și dorințele fiicei, precum și al unei absențe prezente, care descumpănește așteptările fetei îndrăgostite, dornică de susținere în alegerile pe care le face.

BIO: Ioana Bugarin este o actriță româncă de film și teatru. A jucat în mai multe lungmetraje și scurtmetraje românești în ultimii ani, acum doi ani opținând o dublă nominalizare la premiile Gopo pentru rolurile din filmele „Mia își ratează răzbunarea” și „Otto Barbarul” și premiul pentru interpretare Alex Leo. Șerban în cadrul Festivalului TIFF România din 2021. A participat cu filmul „Miracol” la Festivalul Internațional de la Veneția, obținând și pentru acest rol o nominalizare la premiile Gopo, și a putut fi văzută pe micile ecrane în producția HBO România „Ruxx”. Anul trecut a jucat în filmul „Boss”, regia Bogdan Mirică, și într-un episod al celebrului serial german „Tatort: Murot und das Paradies” în regia lui Floria Gallenberger. În toamna anului trecut, a filmat pentru un film spaniol, „Hamburgo”, în regia lui Lino Escalera, unde este coprotagonistă alături de actorul Jaime Lorente. Este angajată a teatrului Odeon din 2019, unde joacă în mai multe spectacole. În 2016, a absolvit un curs intensiv la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art (RADA) din Londra și între 2016 și 2019 a studiat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București (UNATC).

Până să o văd în următorul spectacol, am văzut-o în filmul „Mia își ratează răzbunarea”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Un film în stilul cinematografiei franceze, pe alocuri ca un eseu regizoral, având ca temă abuzul și violența în cuplu, dezbătută, analizată și penalizată de o gașcă de tinere femei. Nu am achiesat cu toate argumentele, relațiile deschise nefiind pe gustul meu. Imediat după, am văzut-o în Sara/Mara, la Apollo111, tot în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, alături de tineri actori din generația ei. O comedie despre vloggeri, cu insighturi din culisele influencer marketingului. Am rămas după spectacol să ne cunoaștem și să povestim puțin. La masă cu noi era și fiica mea, care m-a însoțit la spectacol. Au schimbat câteva dialoguri pe tema cititului. M-au fascinat discursul ei coerent, frazarea limpede, ideile frumos articulate și dicția impecabilă cu care Ioana vorbea, sorbind cu sete apa din sticla cu care a ieșit de la garderobă. Era deja ora 22 și lumina de pe terasă s-a stins; urma un party în clubul de lângă sala de teatru din Apollo111. Ioana era destul de agitată după spectacol (monologul final în rolul Sarei îi aparține și e unul solicitant, rostit pe maxim de furie, nerv și decibeli) și pendula ca o panteră în perimetrul prea strâmt, între solicitările venite de la cunoscuți și necunoscuți care o așteptau, încercând să împace amabilă pe toată lumea. Alură longilină și mâini de pianistă, cu ochi mari strălucitori care scăpărau în întuneric atunci când subiectul o pasiona, o minte brici, care te poate și tăia în cazul în care o calci pe personaj. Rezervată în a-și da cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaște sau nu le-a aprofundat, refuză politicos să se angajeze în arta păreristicii, atât de des frecventată de oameni în zilele noastre. Ioana Bugarin are acel je ne sais quoi care o va scoate mereu în fața plutonului. Atât pentru medalie, cât și pentru execuție. Dar sunt convinsă că Ioana, foarte inteligentă fiind, talentată și serioasă în munca sa, în continuă introspecție și descoperire de sine, și-a asumat deplin acest har și va face din el un dar, nu o povară. Rise and shine, Ioana! Ai toate atuurile de partea ta.

În ce spectacole joci în acest moment? Și ce proiecte ai în lucru? Urmează vacanța de vară la teatru. Ce planuri ai până la redeschiderea stagiunilor?

Am mai multe spectacole la teatrul Odeon, unde sunt și angajată. Joc în „Julieta fără Romeo” în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, „O casă deschisă”, regia Teodora Petre, „Am avut o livadă” în regia lui Eugen Jebeleanu, „Persona”, regia Radu Nica. În independent, joc în spectacolul „Sara / Mara”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu la Teatrul Apollo111. Plus apar cu un personaj mic și simpatic în spectacolul „Apollo Party bun bun titlu final” în regia Teodorei Savu, pe un text de Vera Ion, tot la Apollo.

Deocamdată nu am altceva confirmat, aștept să văd în ce feluri o să mă surprindă viața mai departe. Sunt în plin proces de învățare a limbii spaniole. Cel mai probabil, în toamna acestui an, va avea premiera în Spania filmul „Hamburgo”, în regia lui Lino Escalera, unde sunt coprotagonistă alături de actorul Jaime Lorente și doresc să mă pot exprima fluent în această limbă.

În rest, citesc, mă plimb, scriu, văd filme și spectacole. Nu-mi ajung orele din zi pentru câte lucruri vreau și am de făcut, chiar dacă e cel mai tihnit an din viața mea profesională de până acum.

Te-am văzut în trei spectacole la Teatrul Odeon, unde ești actriță. „Persona”, „Am avut o livadă” și „Julieta fără Romeo”. În ultimul dintre ele, joci o Julietă adolescentă, care urmează să plece în viața ei, odată cu plecarea la facultate, aflată într-o relație tensionată cu părinții care nu o susțin în alegerea făcută. Ai rolul principal și mi-ai rămas întipărită pe retină. Respectuoasă, Răzvrătită, Rebelă. Cât din Ioana este în această Julieta?

În orice personaj – oricare ar fi fost convenția de joc – simt că m-am adus și pe mine. Mereu pornesc contrucția oricărui rol de la identitatea mea, că altă materie primă din păcate nu am. Apoi iau diverse caracteristici și în procesul de pregătire le augmentez sau diminuez – în funcție de unde trebuie să ajung în partitura propusă.

Pentru Julieta m-am conectat cu adolescenta rebelă din mine și cu senzațiile acelei perioade, că nimeni nu te înțelege de fapt și te simți adesea singur pe lume. Toate astea, suprapuse peste o relație de dependență emoțională firească față de mama ei. Mi-a plăcut să experimentez într-un timp scenic, la fiecare spectacol, cum Julieta învață să se diferențieze.

Apoi, în procesul de repetiție, simt că m-am conectat foarte tare cu o latură ludică și impulsivă. Mi s-a părut că e un bun mij­loc de a arăta scenic o adolescentă. Cred că e o perioadă cu salturi emoționale mari și rapide. Totodată, Elvira Deatcu și Ruxandra Maniu emană atât de multă autenticitate, că doar ascultându-le cu adevărat și răspunzând just la ce propun ele am simțit că nu am cum să cad în fals.

Părinții tăi sunt oameni foarte educați. Tatăl primar și mama ta psihoterapeut. Cum te-au susținut părinții în alegerile făcute și care consideri că este cea mai importantă lecție a celor „7 ani de-acasă”?

Foarte mult. Au fost aliații mei de încredere în orice am vrut să explorez. Nu aș fi putut niciodată să studiez în Londra la RADA fără susținerea lor emoțională și financiară. Simt că au crezut mereu în mine și m-au încurajat chiar și atunci când eu nu mai știam ce vreau. De la ei am învățat, cu siguranță, să tratez mereu munca cu dedicare și rigurozitate. Să las, orice s-ar întâmpla, loc de bună ziua și să îi respect pe oamenii din jurul meu.

A fost o mare sursă de inspirație pentru mine să îi observ cum își schimbă parcursul profesional la maturitate. Mama s-a întors la prima ei iubire, psihoterapia, după ani de zile în domeniul resurselor umane. Tata s-a decis să nu mai stea să critice lucrurile de pe margine și să se implice activ la îmbunătățirea și dezvolta­rea comunității în care trăiește. Să lupte împotriva corupției. Am văzut cât de greu i-a fost uneori și l-am admirat pentru reziliență și dedicare. Am toată încrederea în el ca primar. Le sunt foarte recunoscătoare că ne-au încurajat mereu și pe mine și pe sora mea să ne găsim autonomia. Dar știind că avem întotdeauna un cămin, niște brațe deschise și pline de iubire la care ne putem întoarce oricând.

Ne-am întâlnit după spectacolul „Sara/Mara“, de la
Apollo111. Povestește-mi puțin cum se vede de la tine, la 27 de ani și jumătate, teatrul public, de repertoriu vs. teatrul independent, trecând prin finanțarea producțiilor, a actorilor, a echipelor tehnice, la alegerea textelor, regizorii care montează.

Din perspectiva mea și câte înțeleg, cea mai mare problemă a ambelor sisteme se reduce tot la bani și felul în care funcționează finanțările. Teatrele de stat, fiind subvenționate, au privilegiul de a putea avea continuitate în muncă și, măcar teoretic, puțin mai multă disponibilitate pentru explorarea unor forme și direcții noi.

Doar că, în ciuda banilor mai puțini, sectorul independent, din câte văd eu, are în continuare o deschidere mai mare către voci emergente și experimente teatrale. Doar că în ambele locuri e mereu presiunea locurilor vândute, încasărilor, onorariilor, disponibilității etc.

Îmi povesteai de modelul vestic al teatrelor vs cel din România. Acolo, durata de viață a unei producții este de câteva luni vs câțiva ani la noi. Ce model crezi că e benefic pentru rolul teatrului în societate?

În vest se lucrează mai mult, în afară de câteva excepții în teatre de proiecte. Se alocă o perioadă de 4-6 săptămâni pentru repetiții și apoi urmează o serie de câteva zeci de spectacole, zilnic. Și asta a fost. Nu am experimentat niciodată un astfel de sistem de lucru, așadar nu știu ce se întâmplă cu actul performativ în momentul în care joci același rol, același spectacol, seară de seară timp de câteva săptămâni. La noi e sărbătoare dacă la premieră există o serie de măcar trei spectacole consecutive. Procesul de aprofundare se poate întinde uneori pe parcursul mai multor luni, când de obicei discutăm despre două – trei reprezentații pe lună. În sistemul acesta repertorial, trebuie să fii un om care își gestionează timpul și calendarul bine. Mă fascinează acest tip de sistem diferit, însă îmi e aproape imposibil să mi-l imaginez implementat la noi; asta ar însemna o rescriere completă a felului de lucru actual și organizării trupelor.

Avem teatru, cinema și seriale TV. Aplauzele publicului la final sau came­ra live? Care e topul preferințelor tale și cu ce vine fiecare mediu către tine?

Mi-e imposibil să aleg între cele două. Chiar dacă fundația este aceeași, mijloacele folosite în fiecare mediu sunt diferite. Nu poți fără o proiecție vocală bună și dicție să te urci pe o scenă. În film există lavaliere – și provocarea constă mai mult în cum faci să fii autentic, să răspunzi emoțional just într-un mediu hiperartificial cum este cel de la filmări. Cum te păstrezi viu și proaspăt pe măsură ce faci duble. La teatru, repeți și apoi, odată ce a început spectacolul, oricât de bine sau prost merge, trebuie să îl duci până la capăt, să spui povestea cât de bine poți până la final. Nu poți să te oprești și să o iei de la capăt. Emoția adrenalizantă pe care o experimentezi înainte să pășești pe scenă, nu prea pot să o compar cu nimic. N-aș putea vreodată să-mi imaginez că renunț la oricare dintre ele.

Ce fel de piese de teatru preferi? Textele clasice ale dramaturgilor consacrați și foarte jucați sau dramaturgia de azi, texte scrise despre subiecte care ard aici și acum?

Dacă e un text bine scris, fie el unul clasic (și rar devin canonice operele mediocre) este o plăcere. A ajuns să fie important pentru mine să mă regăsesc într-un fel în ce joc, fie la nivel tematic, acti­vist, intelectual. Îmi plac textele care mă stimulează, care te conduc în explorarea interpretativă. Cred că sunt într-o pasă, într-adevăr, în care consum mai multă dramaturgie contemporană.

Din discuțiile pe care le-am avut, din felul în care îți joci personajele, pari a fi un om riguros, care tratează cu seriozitate fiecare aspect. O perfecționistă, care vrea sa obțină cea mai bună variantă a sa de fiecare dată. Nu crezi că e copleșitor?

Nu am alt sine la care aș putea să apelez dacă acesta nu mai îmi place. Uneori poate fi dificil și simt adesea că se putea mai bine, dar este un gând care îmi dă și o extraordinară combustie în muncă. Nevoia de a face lucrurile cât de bine pot eu în fiecare moment. O fac din respect față de mine și de munca mea – altfel nu știu. Cred totuși că mi-ar plăcea să dau mai încet un pic vocea critică din capul meu, acest capitol intern este work in progress.

Cum se împacă tânăra Ioana cu programul acesta al actorului de teatru care în weekend trebuie să muncească? Nu ți se pare că ești pe contrasens cu prietenii? Sau și ei sunt tot artiști și s-a rezolvat problema, vă vedeți luni, când teatrele, muzeele și saloanele de înfrumusețare sunt închise?

Mă consider atât de privilegiată că pot să trăiesc din meseria pe care am ales-o din pasiune încât mi se pare ridicol să mă plâng. Uneori poate fi frustrant acest program invers față de restul lumii, dar pentru că deja trăiesc așa de ceva ani, am ajuns să normalizez asta. Când oamenii au timp liber, noi muncim. Și viceversa. Poate fi foarte simpatic să ai străzile pentru tine într-o zi de luni, când oamenii sunt la birou. Plus că da, mare parte din persoanele mele apropiate sunt tot din domeniul creativ.

Mergi să–ți vezi colegii în spectacole? Care e ultimul spectacol de teatru la care ai fost?

Adesea, da. Sunt o consumatoare de cultură avidă și încerc să ajung la cât mai multe. Unul dintre ultimele la care am fost este „Caracatița”, în regia Catincăi Drăgănescu. Mi-a plăcut felul caleidoscopic în care tratează o temă atât de spinoasă și m-am bucurat să descopăr trupa pe care a format-o acolo. Am văzut ultima premieră a Naționalului, „Hedda Gabler”, în regia lui Ostermeier. Și am revăzut „Cassandra”, la Teatrul Apollo111 și m-am reîndrăgostit de cele două actrițe, de text și regia Letei.

Ai avut sau ai un mentor cu care te sfătuiești, povestești, argumentezi-contraargumentezi?

Am o mică frustrare, nu am simțit până acum că am găsit o astfel de persoană. Cred că Joan Oliver, profesoara mea din Londra, a rămas un soi de stea polară în mintea mea. Apoi, de-a lungul anilor, am legat prietenii cu Ioana Abur și Elvira Deatcu și sunt niște persoane către care am mers atunci când mă găseam într-un impas profesional. Chiar la ultimul film Ioana mi-a dat un sfat care m-a ajutat mult în construcția arhitecturii emoționale a personajului. Și apoi oamenii din cercul meu apropiat, care nu încetează să mă uimească și inspire.

Ai o actriță sau actor care este inspirație pentru tine, model? Eu când te-am văzut prima oară te-am asociat cu Teodora Mareș. Îmi pare că aveți trăsături asemănătoare.

Am un poster în bucătărie cu Delphine Seyrig – i-am văzut mare parte din filme și i-am urmărit fascinată munca activistă. E cu siguranță o persoană care m-a inspirat mult în ultimii ani. Gena Rowlands e iarăși o actriță care mi-a revoluționat felul în care definesc performanța în această meserie. Și apoi actrițele și actorii minunați alături de care am avut norocul să joc până acum. Din fiecare întâlnire, atunci când am fost deschisă, simt că am învățat câte ceva.

Vorbești foarte des despre feminism și drepturile femeilor. Ești implicată în activismul social?

Încerc pe cât posibil să folosesc expunerea care vine la pachet cu această profesie pentru a vorbi despre cauze în care cred, da. Mi se pare o parte definitorie din identitatea mea – să rămân atentă la lumea din jurul meu și problemele ei și să încerc, atât cât pot, să pornesc anumite discuții. Cred în continuare că, având în vedere statisticile de la noi din țară, avem mare nevoie să discutăm despre rolul femeilor în societate, sistemul nostru educațional adesea încă disfuncțional sau războaiele din jurul nostru.

Cum se vede la vârsta ta situația universului teatral românesc? Ce ți-ai dori să se schimbe? Poate încă din facultate…

Mi-ar plăcea să fie mai multă solidaritate în interiorul breslei noastre și să tratăm cu mai mare responsabilitate discuțiile despre reprezentare. Ar fi bine să existe mai multe oportunități pentru voci emergente și experimente teatrale și să se diminueze puțin această presiune de a supraviețui în funcție de cât de multe bilete vinde un spectacol sau nu. Mediul universitar, pe cealaltă parte, cred că ar trebui să încurajeze mai mult tinerii artiști să își găsească propriile voci, nu doar să fie niște buni executanți și atât.  

JULIETA FĂRĂ ROMEO

de Bogdan Theodor Olteanu și Alex Mircioi

Regia Bogdan Theodor Olteanu

Distribuție:

Julieta – Ioana Bugarin

Marta – Elvira Deatcu

Sonia – Ruxandra Maniu

foto: Larisa Baltă

AM AVUT O LIVADĂ

de Yann Verburgh după Livada de vișini de A. P. Cehov

Regia Eugen Jebeleanu

Scenografia Velica Panduru

Muzica Remi Billardon

Distribuție:

Matei – Niko Becker

Daniela – Elvira Deatcu

Cati – Alina Berzunțeanu

Radu – Vlad Bîrzanu

Bruno – Ionel Mihăilescu

Paul – Gabriel Pintilei

Liubov Andreevna – Elvira Deatcu

Lopahin – Ruxandra Maniu

Gaev –  Alexandru Papadopol

Trofimov – Nicoleta Lefter

Charlotta – Simona Popescu

Ania – Ioana Bugarin

Varia – Eduard Trifa

Firs – Diana Gheorghian

PERSONA

de Ingmar Bergman, regia Radu Nica

Distribuție:

Elisabet Vogler – Crina Mureșan

Alma – Anda Saltelechi

Doamna doctor – Ioana Bugarin

Domnul Vogler – Alexandru Papadopol

SARA/MARA

De Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae

Regia: Bogdan Theodor Olteanu

Distribuție

Ioana Bugarin/Mădălina Stoica

Ștefania Cîrcu/Mădălina Stoica

Alexandru Ion/Adrian Nicolae

Vlad Ionuț Popescu/Carol Ionescu

Ramona Niculae/Daria Pentelie