Între timp, în restul lumii. Sau cum a început Războiul Rece 2.0

Prin natura sa binară, conflictul tacit dintre Statele Unite ale Americii și URSS oferea posibilitatea clară de aliniere în spatele uneia dintre cele două superputeri. Putem argumenta, desigur, că multe state nu au avut această opțiune; dar cele care nu se aflau sub o dominație evidentă puteau alege. Conflictul din ce în ce mai evident din ultimii ani are însă o structură mult mai complexă, cu mult mai mulți actori în roluri principale și mai ales în roluri secundare, iar asta nu poate să aducă decât nesiguranță și neîncredere. Un astfel de conflict are, de asemenea, șanse mult mai mici pentru o rezolvare pașnică.

Scopul final al Rusiei, scriau anul trecut cei de la The Telegraph, este să obțină o serie de acorduri care să întoarcă „înțelegerile injuste” negociate după căderea Uniunii Sovietice. Nu este clar cum ar arăta un astfel de acord, dar există lucruri pe care cei din vest le-ar considera, cu siguranță, inacceptabile; unul dintre aceste lucruri ar fi eliminarea NATO.

Experții ruși citați de aceeași publicație discutau despre pericolul unui conflict deschis, în condițiile în care relațiile diplomatice dintre SUA și Rusia se află în cădere liberă.

Punctele fierbinți sunt multe, dar ies în evidență zona baltică, unde NATO și Rusia s-au acuzat reciproc de intensificarea prezenței militare; estul Ucrainei, acolo unde Rusia continuă atragerea regiunilor separatiste Donețk și Lugansk; Siria, unde rușii îl susțin pe Bashar al-Assad, iar americanii încearcă să îl dea jos.

Dar acțiunile Moscovei merg mai departe: Putin încearcă să își extindă influența în Orientul Mijlociu – anul trecut, rușii au trimis trupe ce reunesc 500 de militari în Egipt, cu intenția de a întări relațiile cu președintele Abdel Fattah el-Sisi. Iar răspunsul celor din Orient denotă, parcă, un joc de Tit-for-Tat: Qatar și-a recăpătat recent apetitul pentru investiții; în ultimele două luni, cea mai bogată țară din lume a investit în cea mai mare fermă de păsări din Turcia, în gigantul rus Rosneft și în compania britanică National Grid Plc.

Din 2005 și până acum, Qatar – care are o populație mai mică decât Bucureștiul – a strâns 335 de miliarde de dolari în bunuri, transformând Autoritatea pentru Investiții din Qatar (QIA) în cel de-al 14-lea fond suveran de bunăstare al lumii ca mărime. După mai multe tranzacții care au adus acțiuni în Hollywood, zona rezidențială a Londrei, case de modă din Italia și chiar o echipă de fotbal, numărul acțiunilor întreprinse de QIA a scăzut în 2015 și 2016. Dar prețul petrolului a început din nou să urce, așa că finanțiștii din Qatar s-au reapucat de afaceri. Investiția de 11 miliarde de dolari în Rosneft, spre exemplu, întărește poziția celor din Orientul Mijlociu în Rusia. QIA a mai cumpărat, în iulie, 25% din aeroportul Sankt Petersburg.

O zi deosebit de importantă a fost 19 martie 2014, cea care a urmat anexării regiunii Crimeea de către Rusia. Discursul lui Putin din acea zi semnaliza schimbarea direcției în ceea ce privește intențiile președintelui rus. „Ne-au mințit de nenumărate ori, au luat decizii în spatele nostru, ne-au pus în fața faptelor împlinite”, spunea atunci Putin. „Așa s-a întâmplat cu extinderea NATO către est, la fel și cu aducerea infrastructurii militare în apropierea granițelor noastre.” Putin a avertizat că Rusia nu va mai tolera o astfel de presiune.

Îndreptându-ne către altă parte a lumii, întâlnim un alt actor cu rol semnificativ în acest conflict: China. Dacă la suprafață tensiunile par a avea ca punct central Marea Chinei de Sud și controlul teritoriilor din zonă, un număr de incidente în ultimele 12 luni au adus în discuție posibilitatea unei confruntări – fie ea doar pe plan economic – între cele mai mari forțe economice ale lumii: China și Statele Unite ale Americii. Alegerea lui Donald Trump nu ajută prea mult: acesta „atacă” autoritățile de la Beijing cu fiecare ocazie, încercând să inducă (mai mult forțat) superioritatea americanilor în fața celor din Asia.

Ca un act de sfidare, Trump a discutat prin telefon cu liderul Taiwanului, Tsai Ing-wen, o manevră care a atras reacția vehementă a Chinei (autoritățile de la Beijing nu recunosc statul Taiwan, considerând că teritoriul le aparține). Este prima dată în ultimii 37 de ani când un președinte american discută direct cu președintele Taiwanului. Inițial, ministrul chinez de externe, Wang Yi, declarase pentru postul Phoenix TV că incidentul reprezintă un „mic truc al Taiwanului”, exprimând speranța că situația nu va genera modificări în politica externă a Washingtonului. Ulterior, guvernul de la Beijing a intensificat tonul, avertizând că nu va tolera inițierea unor relații formale între Statele Unite și Taiwan. „China se opune cu fermitate oricărei interacțiuni oficiale ori contactelor militare între Statele Unite și Taiwan”, a transmis administrația de la Beijing. An Fengshan, un purtător de cuvânt al guvernului chinez, a amenințat recent că atitudinea lui Donald Trump ar putea atrage consecințe mai grave. „Susținerea principiului Chinei unitare este fundamentul politic al relațiilor China-SUA, fiind elementul central de pace și stabilitate în strâmtoarea Taiwan. Dacă acest fundament este afectat, atunci nu se va mai pune problema dezvoltării sănătoase și stabile a relațiilor dintre China și SUA, urmând să existe efecte grave asupra păcii și stabilității în strâmtoarea Taiwan”, a subliniat An Fengshan.

Va fi 2017 anul în care acest conflict global se stinge? Greu de crezut. Mai cu seamă vom vedea accentuarea tensiunilor dintre NATO și Rusia, pe de-o parte, și Beijing și Washington pe de altă parte. Alți actori importanți, precum Germania, Franța, Turcia sau statele din Orientul Mijlociu, vor juca de asemenea roluri importante.

Cât despre România, poziția noastră pare a fi una secundară; nu trebuie însă uitat că din punct de vedere geografic România se află prinsă la mijloc între est și vest. Similar, din nou, perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial.