INTERVIU: Andrei Gruzsniczki - "Q.E.D." nu este un film despre comunism, este o atenționare

Regizorul Andrei Gruzsniczki, a cărui dramă cu accente de “policier” are ca punct de plecare decizia unui matematician de a publica o cercetare într-o revistă a unei universități americane, în 1984, fără acordul Partidului comunist, a relatat, în interviul MEDIAFAX, că filmul “Quod Erat Demonstrandum” nu este unul despre comunism. “Ce mă interesa, la început, când am pornit povestea, era povestea acestui om, cumva însingurat într-o societate nouă și destul de neprimitoare”, a declarat acesta, precizând că românii nu erau bine primiți în Vest, lucru care “și acum este la fel”.

“De asta spun că, într-un sens, filmul este actual pentru că toată povestea asta se repetă“, a completat Gruzsniczki.

Regizorul a povestit că metodele prin care Securitatea își strângea informațiile le-a aflat din cărți, dar și de la un consultant, “un fost ofițer din Securitate”. “Ne-a ajutat, pentru că altfel ar fi fost foarte greu. De asemenea, el ne-a dat foarte multe date, genul acesta de date birocratice, inclusiv cum era organizat un birou, cum stăteau, câte scaune, câte mese, câți oameni erau într-un birou, unde stătea telefonul fix, cel de interior și cel de exterior, toate elementele acestea. Mașina de tocat hârtie”, a povestit Gruzsniczki în interviul MEDIAFAX.

Un lucru pe care nu a reușit să îl reconstituie și îi pare rău a fost mașina manuală de tocat hârtie. “Ceea ce nu am reușit noi să recreăm și mi-a părut rău, dar nu am găsit nicăieri și nu am putut să reconstituim. Exista în fiecare birou o mașină manuală de tocat hârtie. La fiecare final de zi, fiecare angajat își toca frumușel manual hârtiuțele pe care își notase diverse lucruri“, a spus regizorul.

În filmul lui Andrei Gruzsniczki apar Peco-ul din spatele Metropoliei, dar și interioarele de la Politehnică, regizorul povestind că sunt multe locuri în București care păstrează aerul epocii. “(…) apar antene de satelit, aere condiționate și reclame. (…) A fost o muncă migăloasă în postproducție să scoatem aerele condiționate de pe case, de pe blocuri. (…) În centrul Bucureștiului ne-a fost greu să găsim locuri în care nu apar”, a spus regizorul.

“Q.E.D.” aduce pe marile ecrane doi actori renumiți pentru performanțele din teatru, Ofelia Popii (Elena) și Sorin Leoveanu (Sorin Pârvu), alături de Florin Piersic Jr. (Voican).

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de regizorul Andrei Gruzsniczki:

Reporter: Este un film despre comunism, cu oameni de știință. De unde a pornit ideea realizării acestei pelicule?

Andrei Gruzsniczki: În primul rând, nu este neapărat un film despre comunism, povestea se întâmplă în epocă, totul este localizat acolo, dar nu este un film despre. Problema aceasta a granițelor pe care cred că le dezbate, lipsa de libertate și faptul că oamenii plecau, le rămâneau familiile aici și se chinuiau, asta era situația. Granița era între noi și Vest. Se chinuiau ani întregi să își aducă familiile cu ei, se repetă cumva povestea aceasta acum când noi suntem în Uniune (Uniunea Europeană, n.r.) și Uniunea are granițe închise și vin oameni care după aceea se străduie să-și aducă (familiile, n.r.). Și am văzut filme întregi bazate pe realități de genul acesta. Eu văd filmul ca pe o poveste deschisă și actuală.

Ca temă, plecasem, de fapt, de la o povestea unui om, o poveste pe care o cunoșteam, din acei ani, el a plecat în străinătate cu studii sau ceva de genul acesta și a rămas acolo. Evident, în țară a rămas familia. A avut un an sau un an jumătate – nici măcar nu li s-a dat voie să plece. Și atunci a recurs la niște lucruri extreme pentru ca familiei să i se permită să plece.

Reporter: Cum a fost și episodul cu greva foamei din fața Ambasadei României în Franța?

Andrei Gruzsniczki: Da, da. Era oarecum inspirat și din povestea lui și din altă poveste pe care am citit-o când făceam documentarea pentru film. Un grup de români, cred că în ’77 sau în ’78, la Paris, s-au adunat vreo 20 de români și au manifestat timp de câteva luni, pe lângă turnul Eiffel, Ambasada română era și cred că este destul de aproape de zonă, și mai mergeau din când în când și mai strigau lozinci în fața ambasadei. Era o nebunie întreagă. Cu genul acesta de presiune, după un timp, pe autoritățile române le-a determinat să permită plecarea familiilor. Oamenii de multe ori recurgeau la măsuri extreme.

Ce mă interesa la început, când am pornit povestea, era povestea acestui om, cumva însingurat într-o societate nouă și destul de neprimitoare. Să nu ne facem iluzii, cei care plecau în Vest nu erau primiți cu brațele deschise, era o traumă și pentru ei, dar, în general, făceau lucrul acesta, era sintagma aceea cu “pentru copii”. Și era normal, pentru că prima generație de imigranți nu se integra. Singurii care se puteau integra erau copii, făceau o școală acolo, își făceau prieteni, altfel foarte greu te legi de oamenii din jur.

Reporter: Și acum a rămas la fel. Nici acum nu suntem bine primiți, la fel cei care pleacă în Spania, Italia și ei spun că pleacă pentru copii.

Andrei Gruzsniczki: Și acum este la fel. Nu s-a schimbat nimic din punctul ăsta de vedere. De asta spun că, într-un sens, filmul este actual, pentru că toată povestea asta se repetă.

Reporter: Și ați avut nevoie de perioada comunistă pentru că era mai ușor de arătat?

Andrei Gruzsniczki: Plecasem de la povestea aceasta pe care o știam. (…) Mă interesa însingurarea unui om într-un spațiu de genul acesta, povestea aceasta a libertății de mișcare, doar că, în momentul în care am pus proiectul pe picioare, mi-am dat seama că nu ne putem permite să filmăm afară, din rațiuni financiare și de reconstrucție a epocii ar fi fost foarte dificil, a trebuit să translatez cumva tema în România. Să vedem ce s-a întâmplat cu familia lui aici, soția, prietenul și automat apărea ofițerul de Securitate, al treilea pilon al filmului, păstrând într-un fel această idee a lipsei de libertate de mișcare și recluziunii. Pentru că Elena este cumva un singuratic, în momentul în care el ia decizia să rămână, lumea o ocolește, prietena are comportamentul pe care îl are și există tot felul de probleme. Așa s-a născut, de fapt, filmul. O întâmplare reală care a trebuit adusă din rațiuni financiare aici.

Reporter: Vă gândiți să realizați și o variantă “în afară”, să spuneți povestea omului însingurat, dacă vor exista posibilități financiare?

Andrei Gruzsniczki: Sincer, mă gândesc nu atât în film, cât în teatru. Mă interesează să translatez povestea într-o piesă de teatru, povestea de afară. E posibil.

Reporter: Dumneavoastră ați avut membri ai familiei care să aibă probleme cu Securitatea?

Andrei Gruzsniczki: În familie, mama a avut probleme. De fapt, ea nu avea nicio problemă, doar că nu avea un dosar bun din cauza unui tată. Și a avut probleme în avansare și în carieră din cauza asta. Altfel, nu.

Reporter: Numele de “Hoinaru'”, dat lui Sorin Pârvu de Securitate, are vreo semnificație personală?

Andrei Gruzsniczki: Nu. El pleacă de la faptul că noi am avut la un moment dat un consultant, un fost ofițer din Securitate, care, în vremea respectivă, el activa chiar în zona aceasta a învățământului, pentru că asta ne interesa pe noi, erau împărțiți pe departamente. (…) Toți cei care plecau li se spunea fugari, așa era terminologia, fugarul cutare, dar întotdeauna fugar în actele lor. Și așa am ajuns la “Hoinaru'”.

Reporter: În film redați foarte bine metodele prin care Securitatea își strângea informațiile…

Andrei Gruzsniczki: Ne-a ajutat, pentru că altfel ar fi fost foarte greu. De asemenea, el ne-a dat foarte multe date, genul acesta de date birocratice, inclusiv cum era organizat un birou, cum stăteau, câte scaune, câte mese, câți oameni erau într-un birou, unde stătea telefonul fix, cel de interior și cel de exterior, toate elementele acestea. Mașina de tocat hârtie. Ceea ce nu am reușit noi să recreăm și mi-a părut rău, dar nu am găsit nicăieri și nu am putut să reconstituim. Exista în fiecare birou o mașină manuală de tocat hârtie. La fiecare final de zi, fiecare angajat își toca frumușel manual hârtiuțele pe care își notase diverse lucruri. Iar dosarele mari care trebuiau distruse se tocau la mașina electrică, pe palier exista această mașină electrică de tocat hârtie, pe aceasta noi am construit-o, dar cea manuală era specială.

Reporter: Deci nici pe cea electrică nu ați mai găsit-o…

Andrei Gruzsniczki: Nu, nu am mai găsit-o, am construit-o noi, dar e funcțională. Aceasta manuală chiar era spectaculoasă ca imagine, nu am găsit-o și am abandonat ideea. (…) Am mai citit o carte despre (Octav, n.r.) Onicescu, (…) un matematician, în anii ’70 deja era în apogeu, și care avea în spate un dosar prost din cauza unor conexiuni cu Nae Ionescu, care fusese legionar, și toată lumea știe poveștile. Și el a fost urmărit inițial de Siguranță și apoi dosarul lui a fost preluat de Securitate. Există niște cărți despre prietenii lui Nae Ionescu, despre cunoscuții lui Nae Ionescu, urmăriți de Securitate, printre care și Mircea Eliade, și au scos niște cărți. Există o carte despre o parte legată de Onicescu. Acolo am găsit lucruri foarte interesante legate și de modalități de interpelare, cam ce aflau. (…) Lucrurile banale pe care le aflau despre un om, ce dioptrii are, ce mănâncă, ascultau convorbirile telefonice.

Reporter: Lucruri care nu ar părea importante…

Andrei Gruzsniczki: Lucruri pe care le găsești pe Facebook acum despre oricine. Ce prieteni are.

Reporter: O mică “Securitate” Facebook-ul…

Andrei Gruzsniczki: Asta e o altă temă de urmărit. Probabil că suntem mai urmăriți acum decât eram atunci și se știu mai multe despre noi. (…) Punem pe Facebook o grămadă de lucruri și este foarte ușor să îți spargă parola. Îți sparge parola contului de e-mail, deja a aflat jumătate din viața ta. Cel puțin.

Reporter: Revenind la film, teorema prezentată în film este reală?

Andrei Gruzsniczki: Teorema este reală, aici m-am sprijinit pe sfatul unui fost profesor de matematică de la prima mea facultate, am făcut Electronica în anii aceia, și care mi-a spus că, în anii aceia, ca vârf de lance în lumea matematicii era povestea aceasta cu conul de unde. O știau și românii, dar, de fapt, cea care a dezvoltat cel mai bine și care a avut rezultate a fost o matematiciană din Belgia. Cumva este bazat pe studiile ei. (…) Da, matematica din film este reală, dar, repet, nu a fost descoperită de un român, ci de altcineva.

Reporter: Ideea peliculei alb-negru o aveați înainte de a începe filmările sau a apărut în momentul în care l-ați cooptat pe Vivi Drăgan Vasile în acest proiect?

Andrei Gruzsniczki: Pe toată lumea păcălește chestia asta. Nu, nu. El era deja în proiect. El a fost operatorul la primul meu film și eu am vrut să păstrăm colaborarea. De fapt, ideea cred că i-a venit prima dată producătoarei, în mod ciudat, pentru că de obicei producătorii vor filme color ca să le vândă mai bine. Nu am rezonat foarte bine cu această idee, mi se părea că este un pic tautologic, să vorbești de o epocă trecută, să faci în alb-negru ca și cum ar fi atunci. Apoi, am stat și am reflectat destul de mult și am realizat că, chiar dacă riscă să fie un pic truistic, dar, pe de altă parte, redă foarte bine atmosfera din momentul acela și mai redă un lucru care mi s-a părut interesant: era tot truismul acesta de fațadă pe care îl auzeam la radio, la televizor, ce bine trăim, în cea mai bună societate posibilă, epoca de aur, cel mai bun conducător, cel mai deștept, și în realitate totul era gri în esență. În anii ’80 rupsesem aproape orice contact cu exteriorul din rațiuni financiare. Până atunci, mai existau contacte culturale sau științifice, primeam reviste, puteai să cumperi, să te abonezi la o revistă din instituție cumva. Aveam toate chestiile astea tăiate și practic orice legătură cu exteriorul … Mă uitam la televizor pe bulgari, vedeam campionatele de fotbal la bulgari, cei din Banat, la sârbi, cei din Ardeal, la unguri. Și mi-am dat seama că este mai bine în alb-negru. În clipa în care am decis, evident că Vivi s-a bucurat foarte tare, pentru că își dorea lucrul acesta, pentru că închidea un arc așa în timp.

Reporter: Pentru că vorbeam de atmosferă, de unde ați reușit să faceți rost de tablourile cu Ceaușescu, de atâtea Dacii 1300?

Andrei Gruzsniczki: Daciile au fost găsite, mai sunt mulți oameni. (…) Aici s-a ocupat producția și departamentul de scenografie, care a fost extrem de important. (…) Ei au găsit. O mare parte dintre lucruri sunt găsite, unele construite, tablourile cred că au fost printate undeva după niște modele vechi. Tot ce înseamnă parte de calculatoare vechi și de cercetare, acolo a fost destul de complicat, pentru că toate acele Coral-uri erau niște dulăpioare în anii ’80, erau foarte la modă, erau vârful de lance, erau peste tot, pentru că le și produceam, la Pipera, erau peste tot. Culmea este că nu mai există acum, la 25 de ani diferență, 30, nu mai găsești nicio piesă. Am găsit unele rătăcite, mai erau unele în niște muzee, mai erau la Timișoara, dar nu ni le dădeau, trebuia să mergem noi acolo. Am găsit vreo trei sau patru, unul singur funcțional, am angajat un om care le-a făcut un pic funcționale.

Reporter: Se vorbea de un Muzeu al Comunismului. Discutând cu dumneavoastră, nu pare atât de ușor de realizat unul…

Andrei Gruzsniczki: Va fi greu, pentru că multe lucruri au dispărut. Noi nu avem pasiunea de a păstra lucruri și nu înțeleg de ce. (…) Uneori încercăm să uităm lucrurile nașpa. Încercăm să le uităm și atunci le aruncăm la gunoi sau pur și simplu nu ne mai interesează. Sunt perimate, nu ne trebuie. O chestie pe care am constatat-o plimbându-mă cu filmele în străinătate, oamenii reușesc să-și conserve istoria în multe locuri și o fac cu pasiune și evident aduc turiști, turiști care evident aduc bani. Noi parcă nu vrem să facem lucrul acesta. Distrugem tot ca să construim blocuri noi sau case noi. Acum fac o divagație, dar am mers într-un sat în nordul țării și jumătate erau case vechi tradiționale, foarte frumoase, din lemn, restul era dărâmat și erau construite case în stil italian, german, francez, pe unde fuseseră oamenii la muncă. (…) Oamenii nu numai că își fac case ca acolo, dar își angajează și muncitori care au lucrat în afară. Trimit ceramică și cărămizi din Italia să fie exact ca acolo. Copiem și atunci este o problemă.

Reporter: Cum l-ați convins pe Vivi Drăgan Vasile să apară?

Andrei Gruzsniczki: Culmea că nu a fost greu. A fost ideea lui. “Nu se poate botez fără popă”. De fapt, se putea. Și am zis da, de ce să nu fie și un popă? Și evident că numai el putea să fie. Având toate datele.

Reporter: Că vorbim despre actori, Ofelia Popii și Sorin Leoveanu sunt actori de teatru, în special, se vor pe scenă a fi mai exaltați și de obicei le este destul de greu să joace în cinema. Cum ați ajuns să le acordați cele două roluri?

Andrei Gruzsniczki: Am început castingul căutând-o pe Elena, în două-trei luni văzusem niște actrițe foarte talentate, foarte bune, dar nu mi se părea că se potrivesc foarte bine cu atmosfera, cu mediul. În momentul acesta, producătoarea a venit cu ideea Ofelia (Popii), nu o știam. Și am zis: Da, de ce nu? Îl luasem deja pe Florinel (Florin Piersic Jr., n.r.) și atunci am chemat-o pe Ofelia și am dat o probă cu ea, o audiție cu ei doi. (…) Am stat cred că o zi și am povestit, i-am spus ce vreau și după o zi era Elena. Cam așa s-a întâmplat.

Reporter: La Sorin a fost mai ușor?

Andrei Gruzsniczki: La Sorin a fost mai ușor, pentru că în clipa în care am decis-o pe Ofelia mi s-a părut că singurul care poate fi partenerul pe ecran era Sorin Leoveanu. L-am chemat, a venit din Cluj, a dat o probă cu Ofelia.

Reporter: Cum a primit Florin Piersic Jr. acest rol de om al Securității, el fiind o persoană mai rebelă?

Andrei Gruzsniczki: Cred că i-a plăcut și lui schimbarea aceasta de look și de personaj. Este puțin atipic pentru el. Cred că l-a atras până la urmă, a fost o provocare, fiind altceva decât este el de obicei. Cred că i-a plăcut și proiectul în sine. Ne-am înțeles foarte bine.

Reporter: Publicul din România este obișnuit cu tema comunismului, dar filmul dumneavoastră a fost proiectat și la New York, la Roma. Care a fost reacția publicului acolo? Ce fel de întrebări v-au fost adresate?

Andrei Gruzsniczki: Roma a fost primul loc în care a fost proiectat și acolo am mers cu întreaga echipă. Ce mi-a plăcut la Roma a fost că în sală erau foarte mulți oameni, dintre care foarte mulți tineri, între 25 și 30 de ani. Ei veniseră să vadă, pentru că în acest mod a fost promovat filmul, nu despre comunism, ci despre anii ’80. Veniseră să vadă ceva despre care nu știau nimic, erau curioși, au stat cap-coadă, deși filmul este mai lent așa de felul lui. Au stat, le-a plăcut și au aplaudat. A fost bine primit. (…) Întrebările (jurnaliștilor, n.r.) s-au învârtit în jurul acelorași probleme, cum am reușit să recreăm epoca, dacă lucrurile erau chiar așa cum sunt prezentate în film sau am mai fabulat sau era mai rău în realitate.

Reporter: Și era mai rău în realitate față de ce ați prezentat în film?

Andrei Gruzsniczki: Nu știu. Poate erau și lucruri mai rele, doar că în film ne-am asumat zona aceasta. Poți să vorbești despre același lucru în diverse maniere și să vezi alte lucruri. Cineva poate să vadă comedie în comunism, altul o tragedie și mai mare, e o chestie de opțiune și am mers pe marja asta de intimist cumva, în care vorbim despre cât de subtil poate fi convins un om să facă ceva ce în mod normal nu ar vrea să facă. Doar așa se putea vorbi despre lucru acesta.

La New York a fost interesant pentru că am vorbit cu oameni din public, unde erau foarte mulți români plecați din țară, plecați din țară în perioada aceea, care au trecut prin clipe nu foarte fericite. Încă purtau o supărare pe ceea ce se întâmplase în România pe regimul de atunci, erau foarte marcați de film, cred că le trezise cumva amintirile și le stârnise tumorile astea negative. Este impresionant într-un fel când trezești niște lucruri într-un om, e important, până la urmă ăsta este rolul artei. Pe de altă parte, e trist. Oamenii în continuare au resentimente, toți au povești.

Reporter: Ce ați vrut să demonstrați cu acest film?

Andrei Gruzsniczki: Ce am vrut să demonstrez? Bună întrebare. Am mai fost întrebat dacă am reușit să demonstrez ce am vrut. Ce spuneam mai devreme. Iei un om și te poți juca cu el și cu mintea lui cum vrei. Poate de asta am plasat și filmul în 1984, celebrul 1984, unde se întâmpla cam același lucru, un control. Cel mai important lucru pe care voiam să îl spun a fost: hai să nu mai trăim momente de genul acesta, pentru că de multe ori istoria se repetă.

Reporter: Aveți impresia că se tinde către un punct de genul acela?

Andrei Gruzsniczki: Lucrurile sunt destul de delicate cu toate câte se întâmplă în jurul nostru. Era așa, o atenționare.

Reporter: Știu că scenariul tot dumneavoastră l-ați realizat. Vă este mai ușor să lucrați după propriul scenariu?

Andrei Gruzsniczki: Nu neapărat. Întâmplarea face că și primul film a plecat tot de la un sinopsis pe care eu l-am schițat și apoi lucrat cu Ileana (Ileana Muntean, n.r.). Ea l-a conturat. În situația asta, așa s-a nimerit. Eu știam povestea, am citit povestea și nu că vreau neapărat să lucrez numai pe scenariile mele, că nu pot altfel, cred că pot și altfel, dar, de data asta, cred că așa a căzut. În realitate, foarte multă lume a contribuit la el, am făcut brainstorming cu prieteni și cunoștințe și ne adunam și povesteam despre întâmplări din vremea aceea. La un moment dat, aveam trei povești: povestea Elenei, povestea lui Sorin și povestea lui Voican. Și le dădeam la citit printre oameni și vedeam cum reacționează, ce gândesc și preluam ce era interesant și bun. E un fel de operă colectivă, deși o semnez eu, la final am pus o listă cu oameni cărora le mulțumesc și în ea se regăsesc în această scriere colectivă a scenariului, care îmi aparține ca idee de bază și structură. În rest, merge foarte mult pe ceea ce am discutat cu ceilalți.

Reporter: Știu că ați lucrat cu Lucian Pintilie. Cum a influențat experiența aceasta viziunea dumneavoastră regizorală?

Andrei Gruzsniczki: Timpul pe care l-am petrecut cu el a fost important pentru că a fost cea de-a doua școală și cel mai important lucru care m-a învățat sau l-am primit de la el este modul de lucru cu actorii, care este foarte fascinant la el. Poate să facă orice neprofesionist să joace de Oscar. E impresionant cu actorii. Cred că în zona aceasta am învățat eu.

Reporter.: Spuneați că ați făcut Politehnica. Cum ați ajuns la cinema?

Andrei Gruzsniczki: La cinema am ajuns pentru că s-au împărțit apele în ’90. Făceam Electronica și în timpul acesta mergeam la Casa studenților Preoteasa, unde era o trupă de teatru, Podu’, trupa de teatru studențesc Podu’. Și eu pe vremea aceea scriam destul de mult și am încercat să fac un pic de actorie, mi-am dat seama că nu este ceea ce mă atrage, în schimb mă atrăgea ce făcea atunci domnul Naum (Cătălin Naum, n.r.), cel care avea Podu’ pe atunci. Îmi plăcea foarte mult cum lucra cu actorii, am stat mult pe lângă el. La un moment dat, el mi-a și montat vreo două piese de teatru care au fost jucate în Pod. Încet-încet, m-a atras regia, doar că pe vremea acea era o problemă că nu puteai să dai la a doua facultate decât după ce ai terminat-o pe prima, după ce ai terminat stagiatura, după aia erai liber să faci ce vrei tu, puteai să faci a doua facultate doar la seral. (…) Am zis ok, termin Politehnica, dau la teatru, după aia dau la regie. Și întâmplarea a făcut să termin toată treaba asta în ’90, în ’90 era proiectat să dau la regie, diferența este că pe vremea aceea era o singură secție de regie, la o singură facultate, dădeai la regie și făceai vreo 5 ani. În anul 2, profesorii decideau, “tu mergi spre teatru, tu mergi spre film”. În ’90 s-a schimbat școala, au fost două facultăți, când m-am dus să mă înscriu a trebuit să mă decid la care regie vreau să mă înscriu, la teatru sau la film. Eram fascinat pe atunci de fotografie, tot făceam cu un Zenith poze, developam prin baie, am zis să mă duc la film.

Reporter: Din punctul dumneavoastră de vedere, ca regizor, sistemul comunist – au trecut 25 de ani de la căderea lui -, acea perioada mai are subiecte de dat cineaștilor?

Andrei Gruzsniczki Da, sunt convins. Orice epocă are.

Reporter: La noi a fost destul de mult tratată tema comunismului în cinematografie, mai sunt subiecte?

Andrei Gruzsniczki: Orice epocă are subiecte atât timp cât vorbește despre oameni. Întotdeauna o poveste reală despre un om, oriunde și oricând s-a întâmplat, te poate atinge, te poate atrage, te poate face să vrei să vezi. Important cred că este nu epoca în care plasezi povestea, ci povestea în sine. Dacă povestea este umană, trezește ceva în tine, are un sentiment, atunci da. În mod cert, sunt convins că se vor mai face multe filme despre comunism, fiecare îl va privi prin prisma lui.

“Q.E.D.” a fost remarcat în presa internațională pentru imagine, scenografia semnată de Cristian Niculescu și costumele Svetlanei Mihăilescu. Potrivit publicației americane Variety, “Q.E.D.” este “excelent filmat în alb-negru” și a reușit “o remarcabilă recreare a epocii”.

Produs de Icon Production și filmat de Vivi Drăgan Vasile, “Q.E.D.” este primul film românesc realizat pe peliculă alb-negru (ORWO) de la “Moromeții” (1988) încoace. Formulele matematice și calculele din film poartă semnătura profesorului, cercetătorului și activistului Nicușor Dan.

Cel de-al doilea lungmetraj al regizorului și scenaristului Andrei Gruzsniczki, după “Cealaltă Irina” (2009), “Q.E.D.” și-a început cariera în festivaluri cu premiul special al juriului la Roma, unde a a avut premiera mondială. Au urmat numeroase alte evenimente de profil, inclusiv New Directors/ New Films de la New York, Göteborg, Vilnius și Karlovy Vary, unde regizorul a fost prezentat în programul Variety Critics Choice, inițiat de renumita publicație americană. “Q.E.D.” a mai obținut premiul pentru scenografie la Festival of Central and Eastern Film din Wiesbaden – goEAST și a fost singurul lungmetraj românesc din competiția Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) în 2014. Totodată, a câștigat marele premiu Golden Taiga la International Debut Film Festival din Siberia.