Internaționala cu aromă de Beaujolais

Am ales pictura, dincolo de preferințele personale, pentru că este cel mai curat dintre talente. Un studiou bun de înregistrări și un maestru de sunet priceput vor putea face oricând o voce divină dintr-o scârțâială sinistră. Dacă scrii, compui sau faci filme, te poți inspira de la alții sau poți chiar beneficia de munca altora (eu o fac în mod curent, îmi spun zâmbind). Un actor se specializează în anumite tipuri de roluri.

Dar un pictor este talent pur și ecuația include numai mâna sigură, ochiul neiertător, priceperea de a amesteca culorile și de a alege unghiul potrivit. Un pictor talentat nu trebuie să învețe despre numărul de aur și de modul în care îl poate folosi, el va ști asta din instinct. Cei ce au pictat pereții peșterii Altamira nu aveau noțiuni de compoziție sau perspectivă și, cu toate acestea, nu sunt acolo cele mai minunate, mai dinamice și mai vii animale pe care le-ați văzut vreodată?

Iar talentul de a desena nu înseamnă numai linii pe hârtie. Să-i privim pe “Rașchetatorii de parchet” (Les raboteurs de parquets) ai jupânului Gustave Caillebotte. Gustave a fost impresionist, un ins inovator, care a pictat din dragoste de imagine. Nu a ezitat să schimbe, în tablourile sale, geografia locurilor, perspectivele și unghiurile, atunci când simțea că ar trebui să o facă.

N-ar fi avut nevoie de pictură, pentru că se trăgea dintr-o familie bogată – vândutul de pături armatei a fost, este și va fi o ocupație poate banală, dar care îți poate astâmpăra orice năzuință, din orice epocă vei fi fiind. Dar tânărul Gustave abandonează cariera juridică și preferă impresionismul. Un impresionism special, realist, crud uneori – mie mi se pare că are puternice rădăcini în naturalismul lui Emile Zola.

Cum ziceam, să-i privim pe parchetari. Contre jour, trei personaje și o cameră lipsită de mobilier, cu niște dungi ciudate pe podea. Dar asta nu e tot și nu asta e important.

Domn’e, tabloul ăsta miroase! A talaș, a sudoare, ba chiar și paharul de vin de pe colțul mesei lasă o boare de Beaujolais Nouveau. Puteți auzi sunetul rașchetelor și mormăiala, să fie o glumă deocheată?, a muncitorului din dreapta. Iar lumina este – și nimic nu mai trebuie spus – absolut minunată.

Am auzit un critic important spunând că aceasta este prima reprezentare a muncitorului urban. Pictorii, indiferent de curent, au pictat țărani și munca lor, poate vreo fierărie sau poate atelierul cuiva, dar niciodată proletariat urban, și, mai ales, la modul acesta crud; de altfel, pictura academică nici nu-i prea înghițea pe uvrieri.

Acesta va fi fost, de altfel, motivul pentru care tabloului i-a fost refuzată expunerea la Salonul oficial de pictură din 1875 – era vulgar, au spus criticii închistați ai epocii. Nu a mai fost vulgar un an mai târziu, la expoziția impresionistă din 1876, când este expus alături de alte șapte tablouri ale pictorului.

Supremul talent al pictorului este când vede dincolo de imagine. Și voi mai spune atât: Caillebotte și-a pictat tabloul la patru ani după ce un ins a scris niște versuri și cu un deceniu mai devreme ca un altul să compună un cântec, Internaționala pe numele lui.