Interfața centrată pe intenții

Povestea interfețelor grafice este relativ lungă (peste o jumătate de secol) și cu siguranță interesantă. Începe cu un tânăr cercetător pe nume Alan Kay, care, într-o vreme când computerul personal încă nu apăruse (1968), își imaginează un computer portabil “pentru copiii de toate vârstele”. Îl numește Dynabook, iar desenul prin care își prezenta conceptul ne arată ceva ce astăzi începe să ne pară familiar: e o tabletă. Desigur, Kay nu voia să-i pună pe copii să programeze, ci doar să se joace, să deseneze, să citească, să învețe, să-și aducă resurse dintr-o “bibliotecă digitală” (internetul încă nu se născuse) și diverse alte activități educative. Așadar, avea nevoie de o modalitate simplă prin care copiii să interacționeze cu computerul.

Părerea lui Kay (rămasă celebră) era că metoda cea mai bună de a prezice viitorul este să-l inventezi, așa că începe să-și pună în practică ideea împreună cu cercetătorii de la Xerox PARC, unde reușește să implementeze o paradigmă în care interacțiunea cu calculatorul se realiza cu ajutorul unor meniuri și al unor simboluri grafice (iconuri) acționate cu ajutorul unui maus (altă noutate). Așa s-a născut interfața grafică, însă cel ce i-a intuit potențialul (și a furat ideea) a fost Steve Jobs, care a popularizat-o prin Macintosh, pentru ca apoi să fie din nou furată de Microsoft, care a răspândit-o în lumea întreagă.

Așadar, utilizăm o interfață concepută pentru copii și nici nu ne imaginăm că se poate altfel. Și totuși, proiectanții de la firma Canonical – cea care dezvoltă sistemul de operare Linux Ubuntu – vor să ne deranjeze această obișnuință. Primul pas a fost înlocuirea tradiționalei interfețe cu meniuri în partea de sus a ecranului cu una nouă, numită Unity, unde aplicațiile cele mai uzuale sunt așezate pe o bară de iconuri în stânga ecranului, iar celelalte trebuie căutate (ca într-un motor de căutare din web). M-am lovit de această interfață când am instalat Ubuntu pe noul laptop al fiicei mele și recunosc că mi s-a părut foarte incomod. Puterea obișnuinței, cu siguranță. Dar după două zile, când am venit cu soluția pentru instalarea interfeței clasice, am fost întâmpinat cu un refuz: “Las-o așa, că-i foarte bine. M-am obișnuit deja”. Se pare deci că se poate și altfel, însă m-a intrigat schimbarea. Am aflat că ideea era de a economisi “desktop real estate” și are sens: bara cu iconuri se autoascunde și o aplicație are tot ecranul la dispoziție.

Desigur, aplicațiile în sine au în continuare meniuri și eventual bare de instrumente (toolbars), dar cei de la Ubuntu le-au pus gând rău și acestora. Zilele trecute, Mark Shuttleworth – miliardarul sud-african care finanțează proiectul Ubuntu – a postat pe blogul său un articol în care prezenta conceptul unei noi modalități de interfață cu aplicațiile, numită HUD (Head-Up Display), care își propune să înlăture meniurile și să le înlocuiască prin căutări de genul celor din Unity. Mai mult, următoarea versiune majoră de Ubuntu (12.04, cu lansarea în aprilie) va implementa deja noul concept. Tot web-ul vuiește deja (chiar și revistele de IT care nu prea promovează sistemele Linux), iar părerile sunt împărțite.

Shuttleworth explică avantajele meniurilor din aplicații (care sunt evidente), dar se concentrează asupra dezavantajelor. Meniurile devin adesea întortocheate și utilizatorul trebuie să le parcurgă, deși el știe deja foarte clar ce-și dorește. Tastatura are un rol limitat, pentru că utilizatorul reține puține “scurtături”, iar denumirile comenzilor sunt adesea arbitrare și nu respectă reguli de amplasare (de exemplu, uneori avem “Settings”, alteori “Preferences”). Căutarea poate fi mai eficientă, deoarece va utiliza potriviri vagi (fuzzy) și va învăța care sunt comenzile cele mai utilizate. Totuși, meniurile mai au un rol important: permit utilizatorului să “exploreze” aplicația, să vadă funcționalitățile, iar HUD încă nu are un înlocuitor.

De fapt, ce vor cei de la Ubuntu? E destul de simplu dacă punem lucrurile în ordine. Urmează vocea (recunoașterea vorbirii), care într-adevăr poate pune HUD în valoare și, mai ales, se va potrivi perfect pe telefoane mobile și tablete, unde spațiul este important. Ubuntu rulează de mult timp pe procesoare ARM și recunoaște interfețe touch, iar la CES 2012 Canonical a prezentat Ubuntu TV, pentru televizoarele inteligente. Cei de la Canonical știu în ce parte bate vântul schimbării și încearcă să se poziționeze în mijlocul evenimentelor. Prețul este imbatabil și, în definitiv, Android e tot un Linux.