Înșelată și abuzată în aventura de dragoste cu Rusia, Germania fuge acum cât poate de repede de petrolul rusesc, chiar dacă derusificarea sectorului de energie cere sacrificii și durere. De gaze fuge mai greu

În urmă cu zece ani, pe atunci cancelarul Germaniei Angela Merkel și președintele Rusiei Vladimir Putin își uneau forțele în sprijinul unui proiect de extindere a unui gazoduct rusesc controversat, Nord Stream.

Merkel asigura că opoziția se înmoaie și că eforturile „vor face mai sigure livrările de energie către Europa“, iar Putin că ceea ce va deveni cunoscut ca Nord Stream 2 nu va face Germania mai dependentă de gazele naturale ale Rusiei.

Germania a devenit între timp cel mai mare consumator de gaze naturale și petrol rusești și astfel unul dintre cei mai mari finanțatori ai bugetului și armatei Moscovei. Berlinului i-a trebuit ca Rusia să provoace o criză a gazelor, să invadeze Ucraina și să oprească gazele furnizate Poloniei și Bulgariei pentru a accepta că, așa cum mulți au avertizat, Kremlinul folosește dependența Europei de energia rusă ca pe o armă, sau cel puțin ca pe un instrument de forță geopolitică.

Acum, Germania nu știe cum să se îndepărteze mai repede de gazele și petrolul rusești. Sevrajul dat de dependență este foarte dureros pentru economia germană, cea mai mare din Europa, dar și pentru economiile mai mici care depind de ea. Problema momentului este stoparea importurilor de țiței rusesc. Cu gazele este mai greu.

Înainte de război, Europa plătea Moscovei 250-450 de milioane de dolari pe zi (estimări diferite dau sume diferite) pentru petrol. Aproximativ jumătate din exporturile de petrol ruse se duceau în Europa, notează BBC. La gaze naturale, dependența UE de Rusia era de 40%. Anul acesta, plățile către Moscova pentru gaze s-au situat la 200-800 de milioane de euro pe zi, potrivit Reuters.

Conducta care aduce petrol din Rusia în Germania se cheamă Drujba în rusă, Prietenie în traducere. Însă atacurile ordonate de Putin contra Ucrainei au distrus orice urmă de afecțiune, scrie Deutsche Welle. Drujba a fost inaugurată în anii 1960, transportând petrol cale de peste 5.000 de kilometri din ceea ce era atunci URSS în fosta Germanie de Est, până în Schwedt. Rafinăria din acest oraș german este acum o componentă importantă în planul general al UE de a se rupe de petrolul rusesc până la sfârșitul acestui an. Propunerea este susținută de Germania.

De la izbucnirea războiului, guvernul german a reușit să reducă dependența de țițeiul rusesc de la 35% la 12%, iar tot petrolul rusesc rămas se duce la rafinăria Schwedt. Însă oamenii locului se tem că un embargo total ar însemna moartea economică a comunității lor.

„Suntem foarte îngrijorați și foarte șocați“, spune primărița din Schwedt, Annekathrin Hoppe, care a lucrat la rafinărie. Mulțumită petrolului rusesc și rafinăriei, orașul a reușit să iasă cu bine din tranziția economică de după căderea zidului Berlinului.

Cu peste 1.000 de angajați și mai mult de 2.000 de alte afaceri care depind de ea, rafinăria s-a transformat în inima economică a regiunii. Cu benzina și motorina produse acolo sunt alimentate 90% din mașinile din nord-estul Germaniei, inclusiv Berlinul.

Carburantul ajunge și în Polonia, care cere un embargo total asupra gazelor și petrolului din Rusia.

Primarul Hoppe se teme că închiderea rafinăriei va duce la prăbușirea aprovizionării cu combustibil a regiunii și a unor părți din țara vecină, cu efecte asupra serviciilor de urgență și chiar aeroportului din Berlin. De aceea ministrul economiei Robert Habeck a făcut acum câteva săptămâni turul lumii, ajungând până în Norvegia și Qatar, în căutare de alternative la energia rusă. Oficialul s-a dus și în Polonia, unul dintre cei mai vehemenți critici ai Nord Stream 2, unde a explicat cum a reușit Germania să se îndepărteze de petrolul rus mai rapid decât s-a anticipat și că economia poate supraviețui unui embargo, dar nu fără durere și sacrificii. În orice caz, nu va urma un colaps economic. Explicațiile ar trebui să fie un exemplu și o motivare pentru alte guverne europene. Polonia n-a așteptat războiul pentru a-și croi un drum care s-o ducă departe de energia rusă, construindu-și un terminal de gaze naturale lichefiate și un gazoduct propriu până în Marea Nordului. 

În Germania, rafinăria Schwedt este singura care mai depinde de petrolul rus, aceasta pentru că acolo mai este o problemă: este deținută de compania de stat rusă Rosneft, și ea un instrument de forță în mâinile Kremlinului. Rafinăria poate fi aprovizionată prin porturile germane și poloneze, însă Rosneft se opune. Berlinul caută acum să schimbe legea pentru a permite statului german să naționalizeze activele de energie considerate vitale pentru securitatea națională. Rosneft a devenit acționar majoritar la Schwedt, prin preluarea unui pachet de acțiuni dețininut de Shell, în noiembrie anul trecut, când SUA avertizau deja că Rusia își face planuri pentru invadarea Ucrainei.

Criza gazelor era deja în plină desfășurare. Schimbarea de proprietar nu s-ar fi putut face fără aprobare din partea autorităților germane. Rosneft și-a mărit amprenta în sectorul de rafinare german, urcând până pe locul doi, cam de când Merkel și Putin au indicat că sunt hotărâți să facă Nord Stream 2 realitate, adică în urmă cu zece ani. La un moment dat, compania rusă ajunsese responsabilă pentru un sfert din importurile de petrol germane. SUA au fost prima țară care s-a descotorosit de petrolul rusesc.

În 2020, cei mai mari importatori de petrol rus din Europa au fost, în ordine descrescătoare, Olanda (dar această țară este mai degrabă de tranzit decât mare consumator), Germania, Polonia, Finlanda, Slovacia, Italia, Lituania și Ungaria. Dintre toate, doar Ungaria se opune planului Comisiei Europene de a stopa importurile de petrol rus. Slovacia cere mai mult timp decât celelalte pentru a face acest lucru.