Ingredientul lipsă

Cu exact zece ani în urmă scriam un text numit „Rolul nevestelor în procesul decizional al investițiilor“, care marca un subiect asemănător: atunci pierduserăm o investiție a grupului MAN, care a mers tot în Polonia. Valoarea nu era atât de mare, dar nici neglijabilă, de 40 de milioane de euro, iar la baza deciziei au stat tot ceva nemulțumiri legate de teren, la care s-au adăugat aspecte socio-culturale.

Asta înseamnă, în limbaj de lemn asemănător cu cel de mai sus (…și-a arătat deschis și transparent dorința…), că nevestele ștebilor nemți au ajuns la concluzia că la Arad nu aveau unde să se distreze și nici unde să meargă la cumpărături (ba chiar au întrebat în cât timp se poate ajunge la Budapesta). Și am scris atunci: „Cred că decizia de a investi în Romania este în relație direct proporțională nu numai cu lucruri deja invocate, cum sunt corupția sau legislația în schimbare, ci și altele, neevidențiate la mese rotunde pe tema investițiilor, dar prezente, reale și în măsură să influențeze: cantitatea de gunoaie din oraș, volumul decibelilor lansați de mașinile oprite la stop, insistența cu care te asaltează anumite categorii de cerșetori sau calitatea serviciilor din hoteluri și restaurante.

Argumente ca introducerea cotei unice de impozitare sau mărimea pieței sau calificarea forței de muncă sau micimea salariilor plătite românilor vor mai aduce o perioadă investitori, dar pentru investiții trebuie mai mult, de exemplu luat în calcul rolul important al nevestelor în luarea deciziei“.

Acesta nu este un exercițiu stupid de tipul „v-am spus eu!“. Dar faptul că ratăm și în 2006, și în 2008, și în 2016, acestea fiind numai trei dintr-un lung șir de rateuri în atragerea de investiții străine, arată că unu, nu învățăm nimic, niciodată, și că doi, ne lipsește un ingredient absolut necesar, ambiția.

România a trăit un prim deceniu postrevoluționar pentru că s-a complăcut în sărăcie și minciună, și a pierdut alți ani buni din următorul deceniu și jumătate din imobilism, sărăcie, prostie și politicianism absurd. Nația nu a avut în întregul ei ambiția de a-și face curățenie în ogradă și de a-și depăși limitele, preferând să se transforme într-un soi de executant umil al ordinelor altcuiva. Nu vorbesc de ambiții personale aici, de îndârjirea tinerilor care au învățat și au pornit afaceri, a antreprenorilor care au croit afaceri de succes sau a angajaților care și-au făcut cinstit datoria, ci de imaginea de ansamblu, de cum ne-am mulțumit mereu cu puțin, de cum ne-am obișnuit cu eșecul. De liderii pe care i-am avut, care niciodată n-au gândut cu capul lor, ci al uniunii, al organismelor internaționale, al oricui altcuiva.

O ambiție ar fi să realizăm, de exemplu, o companie de tehnologie de un miliard de dolari, dacă tot ne lăudăm cu softiștii și cu rezultatele muncii lor. Un antreprenor cu șanse să aibă o companie de un miliard îmi spunea recent că în Silicom Valley 200.000 de programatori fac business de mii de miliarde. Noi avem cam 70.000, oare n-am putea gândi un program coerent care să salte miliardul pe care îl produc acum la o cincime din cât face Silicon Valley? Dar Silicon Valley este o creație a fondurilor cu capital de risc și nu a statului care „…și-a arătat deschis și transparent dorința…“, a banului în mișcare, a infrastructurii, a oamenilor dispuși să riște și nu a unui sistem bancar prea puțin dispus să investească în aventuri tehnologice. 

Merge cu „Mâncătorii de cartofi“, de Van Gogh.