IA UN LOC. Omul de oțel: Povestea lui Daniel Rădulescu, sculptorul român care aduce metalul la viață. „Ceea ce fac eu știu că mă ucide încet. Dar m-ar ucide mai mult să nu o fac”

În timp ce majoritatea românilor fugeau de la un concediu la altul sau din Vamă la Electric Castle, lumina a rămas aprinsă toată vara într-unul dintre atelierele din incinta NOD makerspace.

Sala de pe Splaiul Unirii 160, care a fost transformată în spațiu de coworking, găzuduiește multe spirite libere. Unul dintre ele își petrece cea mai mare parte a timpului îmbrăcat într-un echipament care cântărește 12 kilograme, înconjurat de o duzină de polizoare și de multe perii de sârmă.

La 31 de ani, Daniel Rădulescu își petrece zilnic mai mult timp cu masca de sudură pe cap decât fără ea. Cu ajutorul unor aparate de sudură complicate, îi ia câteva secunde să topească oțelul, la o temperatură de circa 1.200°C.

Apoi durează ore, zile și săptămâni pentru ca oțelul să fie așezat strat cu strat, în sute de straturi care dau naștere unor sculpturi complexe. Vizual, el compară acest proces cu modul în care funcționează o imprimantă 3D. Doar că în acest caz „imprimanta” este chiar artistul.

Daniel Rădulescu în timp ce lucra la sculptura „Insomnia”

„E o diferență mare între mine și un pictor. El poate picta în casă, dezbrăcat, ascultând liniștit muzică clasică, și să facă ceva incredibil. Eu trebuie să trec peste toate lucrurile astea pentru că atmosfera unui atelier de metal nu e cea mai prietenoasă, și trebuie nu doar să treci peste, ci să îți placă. Ori îți place, ori nu-ți place. (…) Eu mă simt mai mult eu când sunt acolo cu masca pe cap decât atunci când merg pe stradă”, a explicat Daniel Rădulescu. 

Cu 94 de sculpturi vândute în 12 țări de pe patru continente, artistul brașovean consideră că e abia la început. După ce trece de primele 100 de lucrări, crede el, va începe să conteze cu adevărat. Astăzi vinde cu mii de euro o lucrare, dar partea de business e în plan secundar.

IA UN LOC

Interviurile din această serie își propun să scoată la iveală oameni pasionați, dedicați, și poveștile din spatele succesului lor.

Astăzi învățăm despre OȚEL: aliaj de fier cu carbon și cu alte elemente, folosit pentru rezistența, duritatea, tenacitatea și elasticitatea lui. Aceleași trăsături le-am descoperit la Daniel Rădulescu, tânărul sculptor român care își face un nume pe scena internațională a artiștilor.

Înainte să intru în studioul aflat pe același etaj cu atelierul, știam că Daniel Rădulescu este unul dintre cei mai în vogă artiști români. Într-o perioadă în care frumusețea vine cu filtru de Instagram, iar arta începe să existe prin NFT-uri, un tânăr pasionat de sculptură în oțel este un fel de rara avis.

De la colecționari, pasionați și până la oameni de afaceri sau politicieni, lista de așteptare este lungă atunci când vine vorba de lucrările sale.

Câteva sculpturi, câteva desene, un birou, un monitor, un schelet de studiu, o serie de modelări în lut, rafturi cu cărți, multe compasuri, o canapea și o măsuță – așa arăta studioul în care lucrează sculptorul.

Totul este învăluit de la intrare în muzica lui Jo Blankenburg, mai exact „The Architects of Cronos”. Playlistul pe care îl folosește Daniel în timp ce lucrează este format din „muzică epică”, așa cum aveam să aflu de la el. Printre toate elementele din studio, într-un colț, se zărește un mic desen, încastrat într-o ramă de lemn, sub care stă un metru vechi, tocit de atâtea măsurători, dar pus la loc de cinste.

„Îmi place să desenez de când mă știu. Acela e primul meu desen, de la 3 ani. L-am pus în rama făcută de bunicul meu. El a fost tâmplar, sculptor în lemn și pictor, dar mai mult tâmplar. După ce a murit, tot ce am de la el palpabil este rama și metrul de la el din atelier”.

Rama făcută de bunicul lui Daniel și metrul din ateleierul acestuia.

Mai întâi a fost desenul

Daniel Rădulescu desena orice prindea atunci când era copil, iar mama lui a observat înclinația sa și l-a înscris din clasa a IV-a pe un traseu educațional de arte.

„Dintr-a IV-a până într-a XII-a am făcut doar Artele. Ceea ce mi-a plăcut, încă desenez, încerc să păstrez zilnic partea de desen. Mă ajută să găsesc o idee, să șlefuiesc un concept”.

El termina în 2009 liceul de profil din Brașov, la secția Grafică, iar în prezent consideră că desenul și grafica digitală reprezintă doi dintre așii pe care îi are în mânecă. După terminarea liceului a luat drumul Capitalei. Sculptura nu intrase încă în viața lui.

„A urmat o perioadă în care lucram foarte mult, făceam jocuri video, apoi am plecat și am făcut reclame la un moment dat, toate în sfera graficii 3D, un domeniu care mi-a plăcut foarte mult și pe care îl studiez încă din clasa a VIII-a”.

Lucrarea „Split” (foto: Cristian Ioan)

Îndemnat de un client care i-a devenit prieten și, ulterior, mentor, Daniel și-a luat inima în dinți și s-a înscris la facultate la vârsta de 24 de ani. La acel moment, era freelancer, renunțase la joburi și lucra doar la proiecte pe care le prelua pe cont propriu. Exact în momentul în care considera că nu mai are timp de absolut nimic a început studiile la secția Sculptură de la UNArte.

„Nu am simțit viața de student absolut deloc. E un mic regret undeva acolo, că nu am simțit viața de student de care tot aud. În anul întâi de facultate noaptea lucram și ziua eram la atelier. A fost un moment în care lucram extraordinar de mult, încă am niște foi pe care îmi organizam fiecare zi, fiecare oră, să știu exact ce fac. Aveam o disciplină foarte dură”.

Nervi de oțel

Întâlnirea cu metalul a reprezentat pentru Daniel Rădulescu un punct de cotitură, un moment în care lucrurile au căpătat mai mult sens. În timpul unui curs, el trebuia să realizeze un studiu în lut după Ecorșeul lui Brâncuși.

„Am vrut să îl torn în praf de marmură, era fantezia mea atunci să fac asta. Ca să îl pot turna, trebuia să îi fac o armătură de metal care să susțină marmura. A trebuit să sudez primele fiare ca să fac asta și mi-a plăcut super mult, mi s-a părut fascinant”.

Daniel spune că nu l-a atras sudura din exterior, dar a fost fascinat de momentul în care oțelul s-a transformat instant în lichid. Privirea lui, precum oțelul la temperaturi mari, s-a schimbat într-o secundă atunci când a început să vorbească despre acea clipă.

„Am terminat sculptura asta și am căutat toate cuiele din facultate pentru a face prima mea sculptură din metal. Ea a reprezentat flama unui aparat de sudură”.

Sculptura „Don`t touch me” – lucrare inspirată de pandemie

În perioada facultății, el petrecea pe cât de mult timp posibil în atelierul de la UNArte, iar noaptea lucra la proiectele de freelancer pentru a se putea întreține. Învățase care portar îl lasă să intre mai devreme în atelierul de la facultate și care îl lasă să stea până mai târziu. Unele dimineți îl găseau încă de la ora 6 în atelier, de unde pleca abia pe la ora 22 sau 23.

„Ajungeam noaptea, dormeam când apucam, cu banii eram extraordinar de limitat, mergea totul pe minim. Orice bani scoteam îi băgam în atelier. Din banii de bursă mi-am luat primul polizor, primul flex. (…) Îmi plăcea să lucrez iarna pentru că nu era absolut nimeni în atelier, dar era atât de frig încât mai ieșeam afară să mă încălzesc”.

Inițial, Daniel Rădulescu utiliza alte tehnici pentru sculptura în oțel, primele lui lucrări fiind realizate la electrod. În același timp era pasionat de mașini de scris, pe care le desfăcea și din care lua bucăți de metal care i se părea că se potrivesc între ele. Ca și cum ai lua bucăți din haine vechi și le-ai contopi pentru a obține haine noi.

Lucrarea „Runner”

„În 2016 m-a contactat galeria Cube de la Victoriei. Eu nu aveam în cap să fac o expoziție, dar ei au văzut că am lucrări și m-au întrebat dacă aș vrea să expun la ei. Toți banii pe care îi aveam i-am băgat acolo în cărți de vizită, flyere, un anumit vin pentru invitați, anumite pahare de vin, am văzut totul ca pe o investiție”.

Atent la fiecare detaliu, Daniel a reușit atunci să vândă toate operele expuse. Opera din cuie pe care a făcut-o după prima întâlnire cu sudura a ajuns chiar să se vândă cu 300 de euro. Tot atunci, el a început să cunoască oameni pasionați de artă și colecționari.

„Mi-a deschis apetitul și am reușit să iau toți banii ăia și să îi bag în material și în tehnologie, mi-am luat încă un polizor, încă o bormașină. De aici am investit în altă tehnologie de sudură, pe care o folosesc și în prezent, după care am upgradat iar să iau ceva și mai interesant. În prezent tehnologia pe care o folosesc funcționează pe bază de sârmă, nu de electrod, și îmi permite să adaug oțel strat cu strat”.

Sculptura „The Philosopher”

Una dintre lucrările de referință care i-au ieșit în perioada imediat următoare a fost realizată din 10.000 de piulițe sudate individual, lucrare cu care a reușit și să exploreze tehnica utilizată în prezent, și care a servit drept lucrarea sa de licență.

„Atunci practicam ceva ce în prezent nu prea mai fac. Împrăștiam foarte mult lucrările prin oraș. După ce am făcut grafică la diverși clienți aveam relații și conexiuni bune, și mi-am dat seama că poți suna pe cineva cu o locație interesantă și să îl întrebi dacă poți ține lucrarea ta acolo, oferind și comision în cazul în care vinzi. Omul se alege și cu un obiect interesant și poate face rost și de bani. E win-win”.

Pe aceeași idee, el consideră că mai mulți artiști ar trebui să își scoată lucrările în lume în loc să le păstreze în atelier, unde se prăfuiesc și nu le vede nimeni.

Daniel a început să se despartă treptat de partea de freelancing odată cu terminarea facultății. A lucrat până în acel moment cu aproape 100 de firme, iar maniera perfecționistă a continuat să îi aducă diferite comenzi, față de care a devenit însă mult mai selectiv.

Lucrarea „Own your destiny”

Inspirația lui pentru lucrări nu vine dintr-o sursă anume, ci din toate. Nu face lucrări pe comandă, nu sculptează după o poză a unui client, ci doar din propriul suflu creativ.

„De obicei, în fiecare zi când desenez citesc anumite lucruri care pot fi de natură filosofică, spirituală, toate domeniile, cât mai aleatoriu posibil, tocmai ca să îmi forțez mintea să se ducă mai departe. Dacă stau doar cu caietul în față mă cam învârt în jurul acelorași subiecte și am nevoie de ceva să îmi deschidă apetitul”.

Realizarea unei sculpturi reprezintă un întreg proces, iar Daniel trebuie să aibă lucrarea foarte clar în minte înaintea de a o realiza, întrucât „unde e oțel, e oțel”, așa cum subliniază artistul.

„E un proces, ajung acasă, mă gândesc la ea, noaptea o visez, mă trezesc cu gândul la ea, vin aici și încep să lucrez, mă mai gândesc, îi mai fac o poză, mă uit noaptea acasă, notez idei, a doua zi o mai pun să mă uit la ea, să văd ce nu îmi place”. 

Sculptura „The soul speech”

Următorul nivel

Astăzi, Daniel Rădulescu lucrează pe liste de așteptare, iar pentru fiecare lucrare de-a lui există mai mulți doritori. Cu toate acestea, nu repetă niciodată o lucrare și nu își dorește să devină „fabrică”.

„Cred că am o listă de așteptare care se întinde deja pe doi ani. Dacă am o lucrare pe care o vor mai mulți oameni, dar pe care am vândut-o deja, prima întrebare este dacă o refac. Mereu spun că nu o refac. Consider că trăim într-o lume cu idei infinite și nu e cazul să refac aceeași lucrare”.

Nouă din zece clienți apreciază mult faptul că Daniel nu repetă lucrările și văd această atitudine așa cum ar trebui văzută din partea unui artist: ca pe o dovadă de respect.

„Nu pot nici eu să mai am același entuziasm. Să fac lucrarea respectivă a necesitat o insomnie, două, trei, o săptămână în care m-am agonizat cum să fac, cum să nu fac. E un proces, o energie pe care o aloc. (…) Dacă refaci o lucrare o faci doar pentru bani. N-ai cum să spui că o faci din suflet, să fim realiști. Nu există așa ceva”.

Lucrarea „Stardust”

A învățat că prețul unui artist trebuie să crească în timp, și nu în funcție de cum are acel artist nevoie de bani. A învățat că toată această activitate are și o parte de business, dar această parte este în plan secundar. Până acum, cea mai scumpă lucrare pe care a vândut-o se ridică la 16.000 de euro.

„Din asta trăiesc. Începutul era greu pentru că munceam mult la o lucrare. Prețurile au crescut, recunosc că nu sunt ieftin, dar nici nu vreau să fac prea multe lucrări. Ideal pentru mine este să am 10 clienți pe an și cam asta este. (…) Nu vreau să devin fabrică”.

Notițele lui Daniel Rădulescu sunt complexe și cuprind toate detaliile despre fiecare lucrare, de la prețul cu care a fost vândută până la persoana care a cumpărat-o și ce s-a întâmplat ulterior cu lucrarea.

Partea de business intervine în funcție de context și în funcție de client. Majoritatea clienților le cumpără pentru ei, nu pentru investiție.Sculptorul consideră că are trei tipuri de clienți: cei care cumpără pentru că le-a stârnit o emoție, cei care cumpără ca investiție și colecționarii clasici.

„Dacă am zece lucrări prefer să ajungă la zece oameni, nu toate la unul singur. Am avut un client căruia am refuzat să îi mai vând. Devenise obsedat de lucrările mele și voia să cumpere orice făceam, dar trebuie să existe o limită pentru că nu mă ajută”.

Sculptura „Balance, Struggle and Support”

O zi din viața lui de astăzi nu diferă foarte mult ca volum de muncă de zilele din facultate, când intra primul și pleca ultimul din atelier. Acum vine la atelier în primele ore ale dimineții, pornește aerul condiționat la metal, „să fie răcoare”, își pune cafeaua și își pregătește playlistul cu muzică epică. Printre sesiunile de atelier acum se mai strecoară în pauză și discuțiile cu clienții, ceea ce îl forțează în continuare să fie extrem de organizat.

În continuare, Daniel Rădulescu se pregătește să se mute într-un nou atelier, mai mare, unde va putea să încerce și sculpturi monumentale, întrucât are solicitări și pentru astfel de lucrări. Acolo vrea să coopteze ucenici, așa cum a mai făcut în trecut, care să îl ajute în atelier pentru a se dezvolta împreună.

„Vreau ușor să mă axez puțin mai internațional, pe expoziții în afară. Sunt mai concentrat pe colecționarii de afară. Sunt concetrat și pe cei de la noi, dar aș merge spre cei de afară pentru că îmi deschid o piață nouă. Am vândut câteva lucrări în Canada și deja mă contactează oameni de acolo”.

Totodată, sculptorul nu este setat pe oțel pentru toată viața și este deschis să exploreze și îmbinarea acestuia cu alte materiale. Până acum, oțelul este cel care îi permite să-și manifeste viziunea și arta.

Lucrul cu metalul în atelier este extraordinar de obositor, iar în final devine chiar toxic pentru sănătate, indiferent de nivelul măsurilor de protecție. Din această cauză, l-am întrebat pe Daniel de ce face asta.

„Ceea ce fac eu, ca mediu, știu că mă ucide încet, inclusiv cât mă agit la lucrări, insomniile, mă ucid încet. Dar cred că m-ar ucide mai mult să nu o fac. E o chestie pe care trebuie să o fac, e parte din mine. E ca și cum mi-ai spune să nu mai respir”.

Daniel, în costumul de 12 kg, lângă o lucrare