Hollywood versus internet

Nu demult am publicat în această pagină un text în care încercam să explic ce se află în spatele proiectelor de lege americane care încearcă să stopeze piratarea materialelor aflate sub protecția drepturilor de autor (“Se întâmplă în Statele Unite” – 21 noiembrie 2011). Am admirat atunci talentul de inventatori de acronime sugestive al senatorilor americani, care și-au numit proiectul “Preventing Real Online Threats to Economic Creativity and Theft of Intellectual Property”, abreviat PROTECT IP.

Se pare însă că n-au fost mulțumiți de rezultat, pentru că după o revizuire a căpătat un nume nou (“Enforcing and Protecting American Rights Against Sites Intent on Theft and Exploitation”) și o abreviere încă și mai interesantă, transcrisă de obicei “e-Parasite”, care sugerează că străini ticăloși (mai cu seamă europenii cei leneși, în viziunea americană) se înfruptă din sudoarea celor ce trudesc la Hollywood și le provoacă astfel pierderi pe care le evaluează la nu mai puțin de 135 de miliarde de dolari. În aceeași direcție merge și varianta Camerei Reprezentanților, cunoscută sub numele SOPA (“Stop Online Piracy Act”).

Străinii cei răi (împotriva cărora sunt îndreptate tunurile legislativului american) s-au mulțumit să înjure printre dinți America cea nu foarte cultă, care nu le apreciază eforturile de a gusta creativitatea poporului hollywoodian. Însă inițiativa răscoalei a aparținut tot americanilor, care au constatat cu surprindere că o legislație împotriva străinilor va afecta mult mai mult marile companii americane de internet și IT. Așa că o mulțime de companii sau organizații de peste ocean (printre care Google, Mozilla, Craiglist, Wired) au protestat pe siturile lor web. Elevii americani nu și-au făcut temele, pentru că pe 18 ianuarie Wikipedia a fost în grevă, afișând doar o pagină neagră care trimitea la un protest cu privire la SOPA. În aceeași zi, Google a adunat 4,5 milioane de semnături pentru o petiție adresată legislativului american, iar vreo 300.000 de cetățeni și-au luat reprezentanții la întrebări (prin e-mail sau telefonic) cu privire la proiectele de lege.

Câteva mari companii americane au trimis o scrisoare ambelor camere ale legislativului, explicându-le viciile proiectelor și specificând că dacă internetul ar fi un sector economic, contribuția sa la PIB ar fi de circa 4 procente, fără a socoti contribuția internetului la productivitatea altor sectoare. Nu se știe cât au înțeles destinatarii, dar este cert că mulți dintre cei care inițial susțineau proiectele și-au reconsiderat pozițiile. Casa Albă fiind de la început împotriva legislației propuse, voturile în plen au fost amânate, spre dezamăgirea prietenilor din Beverly Hills și împrejurimi.

Care e de fapt problema? Am încercat să citesc SOPA și mărturisesc că n-am înțeles mai nimic din întortocheatul limbaj juridic folosit. Așa că am căutat explicații mai ușor de înțeles ca să mă lămuresc și am aflat astfel câteva lucruri interesante. În mare, situația e următoarea: numeroase situri web străine stochează și distribuie materiale protejate de drepturi de autor care aparțin unor persoane sau organizații americane. Cum aceste situri nu sunt sub jurisdicție americană, SOPA încearcă să instituie niște reguli prin care să le poată totuși contracara. Ideea principală este că practic toate aceste situri se folosesc de o serie de servicii ale unor firme americane. De exemplu, sunt indexate de motoare de căutare precum Google sau Bing, au contracte de publicitate cu companii americane, folosesc sisteme de plăți americane și figurează în sistemele DNS ale furnizorilor americani de servicii internet.

În principiu, mecanismul ar fi ca de îndată ce un deținător de copyright constată sau suspectează un site străin că-i încalcă drepturile, poate cere unei instanțe americane să emită ordin de blocare a respectivului site, care obligă companiile americane să nu-i mai furnizeze niciun serviciu: motoarele de căutare să nu-l mai indexeze, companiile de publicitate să-și înceteze colaborarea, sistemele de plăți să nu-i mai transfere bani etc. Partea proastă este că oricare site web (chiar și american) care “permite sau facilitează” accesul la un astfel de site are parte de același tratament. Chiar și o referință poate fi considerată “facilitare”.

Totul merge fără proces și sentință, iar cel acuzat sau suspectat nu are, practic, posibilitatea să se apere. Evident, toate serviciile web care admit contribuții de la public (de la YouTube până la Facebook) sunt vulnerabile. De aici și până la cenzură mai e doar un pas. Mic pentru om, dar catastrofal pentru omenire.