Harry Meintassis, partener, Meintassis Partners: Pe deplin viu din nou: patru adevăruri paradoxale pentru viață și muncă împlinite

Ce face viața să merite trăită? Ce ne menține vii, plini de speranță și implicați?

Sensul vieții este să îi dăm un sens vieții. Este un lucru activ. Suntem constructorii propriului nostru sens. Dar, pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să înțelegem jocul vieții. Prea mulți oameni își trăiesc viețile ocupate trecând prin rutină… dar simțindu-se goi, neinspirați, morți pe dinăuntru. Psihologii numesc acest fenomen „lâncezeală”; sentimentul că „nu contez, îmi lipsește direcția sau sensul sau nu sunt provocat să devin o persoană mai bună”.

Dacă există un sens al vieții, atunci nu ar fi accesibil pentru toți?

Luați în considerare patru adevăruri paradoxale în vederea căutării unui răspuns:

 Uită de „echilibru”, găsește-ți fericirea în schimb. „Urmează-ți fericirea”, filosofia lui Joseph Campbell despre viață, articulează rădăcina insatisfacției noastre existențiale. În „Puterea mitului” observă: „Dacă îți urmezi fericirea, te pui pe un fel de traseu care a fost acolo tot timpul, așteptându-te, și viața pe care ar trebui să o trăiești este cea pe care o trăiești. Oriunde te afli – dacă îți urmezi fericirea, te bucuri de acea revigorare, de acea viață din tine, tot timpul.” Adesea ne pierdem drumul „spre fericirea noastră”, conformându-ne noțiunilor limitative ale societății despre succes, unde absorbim pasiv ceea ce este la modă sau acceptabil. Dar aceasta este o capcană. Încercăm să aparținem altora, dar uităm să ne aparținem nouă înșine. Trebuie să reziști acestei atracții, să îți eliberezi imaginația, să îți eliberezi curiozitatea. Asumă-ți mai multe riscuri, nu te compromite la o viață sigură, dar lipsită de satisfacții. Fericirea nu înseamnă doar să-ți găsești pasiunea, ci să trăiești cu pasiune. Și ce putem spune despre noțiunea de echilibru între muncă și viață? Aș argumenta că este mult prea simplistă – și nefolositoare. Oamenii găsesc dificil să echilibreze „munca și viața” deoarece aceasta nu este o chestiune de echilibru – sau de flexibilitate. Este vorba despre „îmbogățirea vieții”. Întrebarea este: „Găsesc un scop în ceea ce fac? Aduc ceva frumos în lume, de care pot fi mândru? Încălzesc inimile oamenilor și le hrănesc sufletele? Sunt provocat să devin un om mai bun?” Pentru că, făcând acest lucru, generăm energie, asemenea dinamurilor – pentru noi, pentru cei dragi, prieteni, parteneri și comunitățile noastre. Energia umană nu este o resursă rară, epuizabilă, așa cum ni se spune. Viața nu este alcătuită din compartimente separate. Este o experiență unică, nedivizată, magică. Nimic în natură nu este „în echilibru”, totul este în mișcare. Este timpul să trecem dincolo de cerințele aparent contradictorii ale muncii și vieții și să ne reimaginăm viața ca pe o sinteză creativă de experiențe. Mințile strălucite rareori folosesc cuvântul „echilibru”. Poate pentru că semnalizează o limită imaginară, un compromis, o „cutie” care este contrară căutării lor de excelență. Ele găsesc adevărata armonie prin excesul de emoție, pasiune și abilitatea lor de a canaliza energia pentru a-și „urma fericirea”.

„Oamenii doresc să fie stabili; doar în măsura în care sunt instabili există vreo speranță pentru ei.” Pe măsură ce îmbătrânim, devenim mai rigizi și mai siguri, captivi în propria noastră „înțelepciune falsă”. Cu toate acestea, avem nevoie de opus – de urmărirea copilărească a viselor, ideilor, de atitudinea jucăușă și gândirea curioasă și fluidă.

Prin dezechilibru putem găsi excepționalul și extraordinarul.
Găsește-ți limita. Și nu te teme să o împingi mai departe.

 Tot ce e bun vine dintr-un fel de durere. Viața este o aventură, așteptând să fie descoperită. Drumul este plin de bucurie și durere. Dar această durere este darul pe care nimeni nu și-l dorește… Vremu­rile grele, durerea, disciplina, toate acestea sunt prietenii tăi – pentru că tot ce e bun vine dintr-un fel de durere. Uneori, prăbușirile pot deveni descoperiri… Pentru ca un diamant să devină strălucitor și frumos, trebuie să treacă printr-o presiune și căldură imensă. Uneori, cel mai rău lucru din viața noastră poate fi cel mai bun – o fereastră către noi orizonturi, o oportunitate de a schimba direcția, un memento pentru a căuta mai mult în viață… Este diferența dintre ceea ce vrem și ceea ce avem nevoie. După cum spune zicala: „alegeri grele, viață ușoară”. Când îmbrățișăm provocarea, pe deplin și sincer, putem privi înapoi la ceea ce am realizat și simți mândrie pentru ceea ce am depășit… Durerea poate fi punctul de cotitură în viețile noastre, pentru a face mai mult, a fi mai mult și a realiza mai mult decât am crezut vreodată posibil.

 Iubește ca un erou. Societatea noastră modernă este obsedată de autoîngrijire. Dar atunci, de ce devenim mai slabi, mai fragili și mai puțin fericiți? În ciuda faptului că „bunăstarea” este la modă în organizații, nivelurile de angajament global și satisfacție în viață au scăzut – mai puțin de 25% dintre angajați sunt complet implicați la locul de muncă, conform Gallup. Am greșit oare? Ei bine… se pare că răspunsul nu este prioritizarea propriei noastre bunăstări. Am promovat comportamente excesiv de egocentrice, individualiste, comercializate ca „auto-realizare”. Totuși, cu toții avem nevoie profundă de a ne strădui pentru ceva mai înalt decât noi înșine pentru a simți că suntem folositori altora. Încetează să te gândești la tine primul și la propria ta autoconservare. Iubirea este sacrificiu. Dacă nu găsești ceva pentru care ești dispus să mori, nu ai experimentat iubirea pentru viață. Sacrificiul unei mame pentru copilul ei, sacrificiul unui lider pentru poporul său, al unui războinic pentru țara lui.

 Trăiește viața acceptând moartea. „Un sine care continuă să se schimbe este un sine care continuă să trăiască”, a scris Virginia Woolf. Ca oameni, căutăm permanență și stabilitate, în ciuda unui univers al schimbării constante. Și totuși, acest lucru duce la complăcere, stagnare, o moarte vie. Filosoful american Ralph Waldo Emerson a surprins frumos acest paradox: „Oamenii doresc să fie stabili; doar în măsura în care sunt instabili există vreo speranță pentru ei”. Pe măsură ce îmbătrânim, devenim mai rigizi și mai siguri, captivi în propria noastră „înțelepciune falsă”. Cu toate acestea, avem nevoie de opus – de urmărirea copilărească a viselor, ideilor, de atitudinea jucăușă și gândirea curioasă și fluidă. Cheia creșterii este reînnoirea. Acesta este testul suprem al respectului de sine și al iubirii de sine. Curajul de a permite morți și renașteri în interiorul nostru, atât de central în aventura eroului, este antidotul stagnării noastre. Capacitatea de a ne mișca, schimba, învăța și surprinde pe noi înșine, astfel încât să ne putem menține spiritul viu, în muncă și în viețile noastre. Acceptarea morții este o chemare de a trăi pe deplin, cu bucurie și urgență. Steve Jobs a spus: „Moartea este foarte probabil cea mai bună invenție a vieții. Este agentul de schimbare al vieții”. În mitologia greacă, zeii îi invidiau pe oameni pentru că erau muritori, pentru că orice moment ar putea fi ultimul nostru – și asta face viața mult mai frumoasă și mai prețioasă.

Ultimul și cel mai paradoxal dintre toate este că nu există o singură cale către o viață semnificativă. Fiecare o face diferit.

Trebuie să o descoperim pentru NOI ÎNȘINE!

Nu există reguli fixe, nici certitudini.

Totul trebuie interpretat și adaptat la circumstanțe diferite. În Grecia Antică, acest lucru se numea „phronesis”, înțelepciunea practică și judecata pentru a naviga prin viață.

Gândește, provoacă și, în cele din urmă, găsește-ți propria cale de a da sens vieții.