Hackerii de pe Wall Street

Că în general în filme actorii clămpăne de nebuni în tastaturi, dar fără a folosi “space”, iar pe ecranul monitorului apar propoziții coerente, scrise fără greșeală, nu mai este un secret. Hackers, realizat în perioada de început a internetului, este mult mai mult decât clămpăneală în tastatură – termenii tehnici sunt folosiți complet aiurea, hackerii prezentați în film sunt niște personaje cool, dar un cool găunos, ba chiar intriga este prezentată aiurea – și nu mai spun nimic; înțeleg nevoia realizatorilor filmului de a prezenta datele din calculator drept un mediu tridimensional, un soi de oraș unde datele au adrese în zgârie-nori intens colorați, dar nu mai înțeleg nevoia unui slang imbecil-tehnologizat.

Un deceniu și jumătate mai târziu personajele la modă, dar nu cool, sunt bancherii care au declanșat criza în urmă cu trei ani: “Margin Call”, filmul devenit în România “Panică pe Wall Street”, a reușit să mă panicheze într-o oarecare măsură (aș pune aici un smiley, dacă aș fi doar în mediul online).

Mi se pare firesc ca filmul să speculeze personajul “criza”; și a făcut-o, într-o oarecare măsură – vorbesc aici de “The Company Men”, cu Ben Affleck, pe care mi l-a povestit un prieten – o poveste cu final optimist de care mediul corporatist american avea nevoie, sau de “Up in the Air” al lui George Clooney, un mesaj puternic ascuns în spatele unui zâmbet.

“Margin Call”, căruia o să-i spun așa pentru că în fapt nu are niciun fel de legături cu panica (de fapt nici cu margin call, momentul în care brokerul lichidează poziția unui client rămas fără bani, nu prea are de-a face), este o relatare plată a începuturilor crizei, în care o mână de nume importante (Jeremy Irons, Kevin Spacey, Paul Bettany, Stanley Tucci sau Demi Moore) se întrec în a juca cât mai fad niște capitaliști rapace.
Cumva firesc, în acord cu vremurile pe care le trăim, cu mișcările anti-capitalism din ce în ce mai dese și cu nemulțumirile acumulate în popor în trei ani de criză, filmul are critici bune, pentru că publicul mare primește ceea ce vrea: să vadă capitaliști aruncați leilor. Povestea este simplă, este vorba de ultimele 24 de ore dinaintea declanșării crizei, în care un mărunt trader descoperă, printr-un concurs de împrejurări, “ceva” pe ecranul unui calculator. Își cheamă șeful să vadă “ceva”-ul, șeful își cheamă și el șeful, mai apar câțiva șefi, ba, în cele din urmă, chiar și Șeful. După ceva păsărească de specialitate, pe care o înțeleg numai măruntul trader și prietenul acestuia, registrul declanșării crizei în urma analizării screenului se mută într-o zonă mai vioaie, în sensul că șefii se holbează la monitor sau la un vraf de hârtii sau la măruntul trader în persoană și reacționează cu “fuck”, folosit de 74 ori în film, adică odată la un minut și jumătate, “shit”, care apare de numai șapte ori, precum și cu denumirile populare ale unor componente anatomice. Pe măsură ce “ceva”-ul este prezentat și urcă pe scara ierarhică, șefii își declină, din ce în ce mai colorat, competențele în a descifra “ceva”-ul și cer prezentări într-un limbaj normal; singura cale prin care traderul cel mărunt poate comunica cu Șeful (Jeremy Irons, în film John Tuld, o apropiere stângace de Richard Fuld, fostul șef al Lehman Brothers) este o metaforă ieftină bazată pe sunetul muzicii.

Am scris cu ceva timp în urmă că un film, “Wall Street”, și un personaj memorabil, Gordon Gekko, au declanșat, într-un fel, criza – “Greed is Good” a fost punctul de start. Din păcate, Margin Call este superficial și plat și de aceea nu va reuși să impună nimic și nici măcar populismul la care recurge nu-i va folosi. Capitaliștii regizorului JC Chandor sunt, asemenea hackerilor imortalizați în urmă cu un deceniu și jumătate, abia niște pastișe cât se poate de jalnice.

Capitalismul nu înseamnă numai niște șefi de bănci stupizi și lacomi sau niște angajați triști și dispuși la compromisuri, după cum public nu înseamnă numai o gloată gălăgioasă și tâmpă, deși toate cele trei categorii sunt cât se poate de reale și prezente în lumea de astăzi. Și mult prea mulți dintre cei ce au făcut apropierea dintre Tuld și Fuld au uitat să menționeze că Chandor este în bună măsură produsul unui sistem: tatăl său a fost angajat la Merrill Lynch timp de trei decenii.