Guvernele trec, acordurile cu FMI rămân. Până când?

Obișnuința de a gândi în termeni politici și nu economici a dominat, ani de-a rândul, discuțiile despre acordurile cu FMI, ajunse un fel de fatalități enigmatice, abătute pe capul României fie pentru că un guvern de o anumită culoare politică era incapabil să conducă țara, fie pentru că un guvern sau altul era incapabil să se opună presupuselor conspirații străine contra țării. Ieșirea (cu scântei) a guvernului Tăriceanu, în 2005, din acordul de atunci cu FMI a fost salutată în România ca o dovadă binevenită de independență, pentru ca în 2009, când relația cu instituția de la Washington a fost reluată în epoca Boc, să iasă la iveală dezastrul economic real acumulat în scurta epocă de independență.

În urmă cu câteva luni, guvernatorul BNR reflecta public pentru prima oară că după ce actualul acord se termină, adică în martie 2013, cel mai bine ar fi să nu mai încheiem încă unul. “Ar însemna că lucrurile merg bine și că nu mai avem nevoie de un profesor. Dacă te lungești într-un asemenea acord, nu e un mesaj bun”, spunea Mugur Isărescu, adăugând că noile ancore externe după 2013 ar urma să fie doar tratatele cu UE. Între timp, premierul Victor Ponta avea să reflecteze la rândul lui că poate ar fi bine să semnăm un nou acord preventiv cu FMI în 2013, cu aceeași funcție a celui actual, adică de “certificat de sănătate” bun de arătat piețelor financiare. Cât despre președintele Traian Băsescu, faptul că după acordul din 2009-2011 a urmat cel actual a fost promovat și asumat explicit ca o cale de a-i împiedica pe viitorii guvernanți de la alte cheltuieli bugetare fără număr, inclusiv în caz că el n-ar mai fi la putere.

De fapt însă, “certificatul de sănătate” al FMI n-a existat niciodată: întotdeauna a fost vorba, pe de o parte, de o componentă de tratament pur și simplu (cum s-a întâmplat din 2009 până în 2011, când am avut una dintre cele mai drastice ajustări fiscale din Europa, de la un deficit structural de circa 8% din PIB la unul de circa 3%), pe de altă parte de o convalescență sine die – așa cum este acum, când, conform teoriei FMI, după stabilizarea fiscală trebuie să urmeze o serie de privatizări și dereglementări la capătul cărora se găsește idealul creșterii economice perfect sustenabile, cu retragerea aproape totală a statului din economie. Iar cum din 2010 încoace, ideea de boală a căpătat și un chip – sperietoarea Grecia -, respectarea de la un trimestru la altul a țintelor fiscale asumate cu FMI a ajuns prima grijă grijă și principalul motiv de mândrie pentru toate guvernele, fie că s-au numit Boc, Ungureanu sau Ponta. Frica a păzit și va păzi bostănăria în continuare, indiferent cât de intense ar fi crizele politice interne ori cât de diferite ar fi culorile politice ale guvernanților.

“Dacă scena politică în mod tradițional turbulentă din România a fost în general ignorată de piețe, ca zgomot de fond, de data aceasta ofensiva spre putere a USL e suficient de serioasă încât să creeze condițiile pentru o depreciere durabilă a leului. Din fericire însă, Guvernul a fost foarte atent să evite comparațiile cu Ungaria și discuții furtunoase ca ale lui Viktor Orban cu finanțatorii internaționali”, observă Mateusz Szczurek, economist-șef pentru ECE în cadrul ING Bank, comentând deprecierea bruscă a leului cu ocazia demersurilor de suspendare a președintelui Băsescu. “Dimpotrivă chiar, ținta de deficit convenită cu FMI a fost îndeplinită în prima parte a anului, după cum spune ministrul de finanțe Florin Georgescu (deși ni se pare destul de surprinzător, ținând cont de rezultatele din ianuarie-mai), iar premierul Victor Ponta a promis demisia miniștrilor care nu vor respecta angajamentele față de FMI”, constată Szczurek.

Ca să reamintim cum stă situația, pentru ca ținta de deficit bugetar de cel mult 2,2% din PIB pentru acest an să fie atinsă, după ce pe primele cinci luni a ajuns deja la 1,2%, deficitul ar trebui să fie doar în jur de 1% din PIB în perioada iunie-decembrie. Efortul va fi mare, având în vedere nu numai perioada electorală, ci și faptul că în toți anii, cheltuielile bugetare cresc de obicei în a doua parte a anului. La aceasta se adaugă chestiunea arieratelor la buget, care au reînceput să crească începând din primul trimestru, conform ultimului raport al FMI, publicat săptămâna trecută (vezi grafic). Misiunea FMI pentru următoarea evaluare a acordului vine în România la 24-25 iulie, iar în funcție de rezultatele discuțiilor, potrivit ministrului Georgescu, va urma rectificarea bugetară și “vom ști exact care vor fi sumele redistribuite în cadrul bugetului, cine e cu plus și cine e cu minus”.

Aceeași frică păzește bostănăria în relația cu FMI și în cazul celei de-a doua componente a “certificatului”, respectiv convalescența – restructurarea și privatizarea companiilor de stat. Numai că aici, deși niciodată autoritățile nu s-au opus deschis Fondului, cu argumentul teoretic legitim că ar vrea să păstreze în administrarea statului active esențiale din energie sau transporturi, toate guvernele au adoptat tacit aceeași tactică de tergiversare. O comparație între scrisoarea de intenție a guvernului Boc din iunie 2011, adică la prima evaluare a acordului actual, și cele ulterioare e instructivă. Autoritățile promiteau acum un an că vânzarea prin bursă ori către investitori strategici a pachetelor statului la Petrom (10%), Transelectrica, Transgaz, Romgaz (câte 15%) și Oltchim se va face până la sfârșitul lui 2011, iar la Hidroelectrica și Nuclearelectrica vor fi vândute pachete minoritare până la sfârșitul lui mai, respectiv iunie 2012.