Greaua moștenire a borcanului cu miere

Dar a apărut oroarea cu copilul omorât de câini și ideea mea nu a mai avut niciun rost. Nu te poți bucura într-o lume bolnavă; poți, cel mult, să te rogi să nu-ți pierzi uzul rațiunii, logica, bunul simț. Și aș vrea să evidențiez o latură grotescă a poveștii, cea cu pasatul răspunderii.

Benjamin Disraeli este o figură ciudată atât în rândul scriitorilor, cât și al politicienilor – astăzi o să ne ocupăm de politică. Îl socot pe Disraeli cel mai onest politician al tuturor timpurilor, aceasta pentru că în 1868, la auzul veștii că va conduce guvernul britanic, a exclamat, suficient de tare încât istoria să consemneze: „Ura! Ura! Am ajuns la borcanul cu miere!”. Nu am mai auzit sau văzut sau citit despre un politician care să rezume esența luptei politice așa de franc și nici nu cred că a mai existat vreunul.

Totuși, domnul Disraeli a fost un politician adevărat, pentru că peste ceva vreme, când a aflat că va fi înlocuit de eternul său rival Willian Gladstone, a scris ceva texte meditative pe marginea puterii, a responsabilității și a datoriei sacre a politicianului față de Dumnezeu și popor.  La fel de firesc, nu?

Pasarea răspunderii de care pomeneam nu este o noutate, ci ține de teme perene precum „greaua moștenire„. De ani de zile, întâmplă-se orice, în secunda trei apare câte un ins care își declină responsabilitatea, blindat cu acte normative, decizii, hotărâri sau pur și simplu tupeu. Dar pasarea răspunderii a devenit acum un spectacol grotesc, pentru că se face mârlănește, fără măcar cuvenita eleganță: disputele între Palatul Victoria și Cotroceni, legate de privatizarea CFR Marfă, de Roșia Montană sau de gazele de șist, promptitudinea cu care foști primari ai Capitalei au soluții deși nu au făcut mare lucru, graba cu care actualii pilați se spală pe mâni, toți nevinovații anchetați și care au răspuns la orice acuzație. Se iau sau au fost luate decizii care, în timp, s-ar putea dovedi nefaste pentru nația aceasta amărâtă, care ne-ar putea costa mult mai mult decât niște bani. Cine va răspunde atunci și cu ce măsură? Știți, dacă tot spargeți șampanii când ajungeți la borcanul cu miere, obișnuiți-vă și cu gustul țărânii.

„Anschluss – Alice in Wonderland” este o pictură semnată de Oscar Kokoschka, pictor și scriitor austriac, reprezentant de seamă al curentului expresionist (și cred că din punct de vedere economic trăim o perioadă expresionistă, în care emoțiile influențează și modifică realitatea). A trăit o poveste de amor cu Alma Mahler, văduva compozitorului Gustav Mahler, poveste intensă și scurtă, întreruptă de înrolarea artistului în armata austriacă, în primul război mondial. Este rănit în Rusia și se întoarce acasă, în 1918, cu mințile relativ rătăcite. În acest moment expresionismul din artă capătă viață: Kokoschka apelează la serviciile unei creatoare de păpuși pentru a-i furniza o replică a Almei, cât mai exactă și cu detalii cât se poate realiste. În șase luni Hermine Moos, maestra păpușăreasă, îi furnizează rezultatul strădaniei sale, o replică a iubitei.

Oscar Kokoschka va imortaliza păpușa în tablouri și va încerca să-și regăsească pasiunea, dar Alma cea din cârpe și lemn îl va dezamăgi pe artist; în scurt timp el realizează tristețea demersului său și renunță la surogatul de femeie: la capătul unei beții crunte, o duce în grădină, cu alai, și îi sfărâmă de cap o sticlă de vin roșu.

„Anschluss – Alice in Wonderland”are un mesaj politic evident, referindu-se la anexarea Austriei de către Germania lui Hitler. În timp ce Viena arde în flăcări, unii nu văd, nu aud sau nu vorbesc. În stânga Fecioara cu un Prunc echipat cu mască de gaze, iar în dreapta o Austrie dezgolită, care îndreaptă un deget către privitor: „…știi, mâine ai putea fi în locul meu”.