George Mucibabici, fostul șef al operațiunilor de piață din BNR face dezvăluiri: Anii ‘90 au fost dramatici pentru BNR și pentru România

♦ În 1997 a trebuit să dăm drumul la cursul valutar și să mărim dobânzile, care au ajuns la 400% pe piața interbancară, ceea ce a fost un șoc ♦ În 1999, cu un rating în default, FMI ne-a pus să ne împrumutăm de pe piața privată, înainte să ne dea drumul la un Acord. Pe piața externă nu găseam bani pentru că nu ne împrumuta nimeni, așa că am discutat cu băncile străine care aveau operațiuni în România. Anthony van der Heijden de la ING și Robert Rekkers de la ABN Amro au fost cu noi într-un moment critic.

În septembrie 1990, George Mucibabici a fost chemat de Mugur Isărescu să-i fie șef de cabinet, după ce a preluat funcția de guvernator al BNR. Apoi a fost, până în 1999 (cu excepția anilor 1994-1996, când a fost reprezentantul României la FMI), directorul operațiunilor de piață din BNR, care includea piața valutară, piața monetară și administrarea rezervei valutare, trăind pe viu una dintre cele mai dramatice perioade din istoria economică și a finanțelor României de după 1990.

Cu un acces zero pe piețele private externe de împrumut, România și BNR erau tot timpul cu securea onorării plăților externe deasupra capului. Rezerva valutară de 2 mld. dolari lăsată de Ceaușescu s-a evaporat în numai 1 an, așa că în 1991, când Banca Națională a preluat adminis­trarea rezervei valutare de la BRCE – Banca Ro­mână de Comerț Exetrior – nu mai era nimic, ci chiar era un minus de aproape 1 mld. do­lari, adică o obligație externă care trebuia plătită.

În noiembrie 1991, pentru că România nu mai avea valută, premierul Stolojan a fost nevoit să recurgă pur și simplu la o naționalizare a valutei din conturile întreprinderilor de stat și a companiilor private, o decizie extrem de controversată chiar și după 30 de ani.  

„Au fost zile când nu aveam în rezerva valutară nici 10 milioane de dolari. Acestea sunt cifre reale, nu inventate.“ Acum, când BNR are o rezervă valutară de peste 30 de miliarde de euro, anii ‘90 par dintr-un alt film.

Într-o discuție cu ZF, George Mucibabici dezvăluie câteva episoade dramatice la care a luat parte atunci când România nu se mai putea împrumuta de pe piața externă și era la un pas de încetare de plăți.

„Pentru mine, cea mai tensionată zi din cariera mea a fost undeva în aprilie 1992, când nu aveam 40 de milioane de dolari ca să plătim un import derulat prin BRCE, dar garantat de Banca Națională. Dacă nu-l plăteam, intram în încetare de plăți pentru că era garanția BNR la mijloc. Și nici BRCE nu avea acești bani, în condițiile în care BRCE avea o credibilitate mai mare decât a guvernului sau a ministerului de finanțe. Ne-am strâns la BNR, Vlad Soare – viceguvernator, eu ca șef al direcției de operațiuni de piață, Dan Pascariu – președinte și Răzvan Temeșan – prim-vicepreședinte al BRCE. Guvernatorul Isărescu a venit și ne-a spus că trebuie neapărat să găsim o soluție. Ne-am apucat să sunăm la toate băncile din lume, inclusiv la băncile centrale, dar nu ne puteau ajuta, având în vedere situația economică și politică din România. Într-un final am găsit bani la băncile mixte din străinătate unde BRCE avea o parte din acțiuni. Au fost patru bancheri care ne-au susținut și și-au folosit toată poziția – Mihai Rădoi de la Anglo-Romanian Bank, Romeo Rusu de la Banca Franco-Română, Dumitru Lungu de la MISR Romanian Bank și Gheorghe Neagu de la Frankfurt Romanian Bank. Cu ei am găsit cele 40 de milioane de dolari ca să plătim acel import.“

Anii ‘90 au fost o luptă continuă între dorințele guvernului de a controla cursul valutar șide a avea dobânzi joase care erau însă real negative, adică sub inflație, și inconsistența politicilor economice și fiscale, care se confruntau cu realitățile din economie, spune Mucibabici.  Programele cu FMI începeau prin măsuri de macrostabilizare a inflației și a cursului valutar (de la 200% inflație în 1992 am ajuns la 300% în 1993, pentru a scădea la 60% în 1994, ceea ce a fost extraordinar), dar apoi se opreau când era vorba de măsuri concrete în economie.

Întreprinderile de stat primeau bani de la guvern sau luau împrumuturi externe ca să se retehnologizeze, dar nu se făcea nimic, ci doar se consumau resurse, inclusiv cele valutare.

Anii ‘95-’96 au fost ani pierduți din punct de vedere economic, inflația revenea, iar pe piață erau din nou cursuri valutare duble, unul oficial șialtul la casele de schimb, spune Mucubabici.

Așa s-a ajuns la finalul lui 1996, începutul lui 1997, când s-a schimbat puterea, au plecat PDSR și Ion Iliescu, au venit Constantinescu și Convenția, dar din nou BNR nu prea mai avea rezerve valutare, care fuseseră folosite pentru ținerea cursului. Din nou se acumulaseră dezechilibre. Așa că a venit FMI și s-a dat dru­mul la cursul valutar, care în primăvara lui 1997 a crescut peste noapte de la 5.000 de lei/dolar, la 12.000 de lei/dolar, pentru ca apoi să scadă și să se stabilizeze undeva la 7.000 de lei/dolar.

„1997 a fost cel mai provocator an pentru noi la BNR, pentru că a trebuit să dăm drumul la cursul valutar, dar în același timp trebuia să majorăm dobânzile la lei peste inflație pentru a steriliza banii din piață. Am ajuns și la dobânzi de 400%, pe termen scurt. Îmi amintesc că în dealingul de la BNR aveam o tablă unde scriam în fiecare dimineață strategiile de intervenție și la ce bănci trebuia să intervenim. Dacă nu mai avea lei, nu mai puteau tranzacționa pe cursul valutar. Câteodată intra și guvernatorul Isărescu în dealing, se uita la ecrane, spunând când trebuia să intervenim.“ După episodul din primăvara lui 1997 cursul s-a stabilizat, in­flația și dobânzile la lei erau în scădere, dar a in­ter­­venit în 1998 criza din Rusia, care a dat totul peste cap.

În 1999, BNR trebuia să ramburseze împrumuturile externe luate în anii anteriori și mai ales cei 500 de milioane de dolari, obligațiuni samurai făcute cu Nomura, iar agențiile de rating ne-au retrogradat, punându-ne pe o listă de încetare de plăți pentru că, au calculat ei, nu am fi avut bani să plătim acele împrumuturi, spune Mucibabici.

Pentru că veneam și după criza asiatică, FMI a spus că nu ne dă bani ca noi să rambursăm împrumuturile luate de la băncile private și ne-a trimis pe piețele externe să găsim bani.

Dar piețele externe nu erau atât de doritoare să împrumute România, țin minte că banca elvețiană Credit Suisse First Boston a fost singura care vroia să ne dea bani, dar cu o dobândă de 15% în dolari, plus un gaj pe creanțele Romatsa, menționează el.

„Soluția de salvare ne-a dat-o un fost director al Băncii Reglementelor Internaționale, când i-a spus guvernatorului să ia bani de la băncile străine din România, care puteau să ia bani de la băncile lor mamă.“Așa s-a făcut celebrul „club loan“ de 108 milioane de dolari, care a fost discutat cu băncile străine din România. Din partea BNR, echipa de negociere a fost formată din Adrian Grigoriu – șeful operațiunilor pe piața valutară, Magdalena Manea – dealerul BNR și eu, în calitate de director al Direcției. Guvernatorul Isărescu a venit la început să vorbească cu băncile. Avocații de la Nestor și Clifford Chance erau de partea băncilor, iar noi am luat o casă de avocatură din SUA, care ne-a ajutat foarte mult. Negocierea a fost pe marja de dobândă și clauza de nongaranție, pentru că nu puteam să punem aurul în garanție. În cursul negocierilor a fost un moment tensionat pentru că semnarea trebuia să aibă loc luni, iar președintele unei bănci cu o expunere destul de mare a venit vineri și ne-a cerut o dobândă mai mare. Eu am plecat spunând că nu putem accepta, iar Anthony van der Heijden, șeful ING și Robert Rekkers, șeful ABN Amro au venit după mine, spunând că acoperă ei partea acelei bănci. De la mine din birou și-au sunat șefii din Olanda ca să dea diferența. În final nu a mai fost nevoie, pentru că acea bancă a revenit în club loan.“

Dar de ce era important acel împrumut?

Pentru că era o primă precondiție în Acordul cu FMI ca întâi să luăm împrumuturi private, iar apoi să vină și ei. Iar a doua condiție a fost închiderea Bancorex, care a fost pionul cel mai important pe care l-a pierdut atunci România, spune Mucibabici.

După 2000, odată cu decizia politică de a intra în NATO și Uniunea Europeană, lucrurile s-au schimbat substanțial, România a început să atragă investiții străine care au adus valută și niciodată nu s-a mai pus problema rezervei valutare.

După 1999, George Mucibabici a plecat în sectorul privat, întâi la Gelsor, grupul lui Sorin Ovidiu Vântu, alături de alți colegi din BNR, un episod de care nu se dezice, dar spune acum că nu l-a judecat prea bine, pentru ca în 2001 să devină prim-vicepreședinte la Banca Țiriac, când a venit Anthony van der Heijden de la ING. După plecarea olandezului a devenit președintele băncii, fiind în perioada în care omul de afaceri Ion Țiriac s-a asociat întâi cu HVB Bank și apoi cu Unicredit.

Eu am plecat cu o zi înainte să se închidă dealul cu HVB, spune el.

În perioada Țiriac a trăit boomul creditării în retail, când s-au dezvoltat o mulțime de produse bancare, iar persoanele fizice au avut acces la credite de consum, credite de vacanță, împrumuturi ipotecare și carduri de credit.

„A fost o creștere absolut fabuloasă și îmi amintesc că Banca Țiriac, care era pe poziția a zecea ca active, a ajuns să fie pe locul 3 ca profit.“

În perioada 2005-2008 în România au intrat investiții străine de 30 de miliarde de euro, adică 50% din investițiile străine atrase de România între 1990 – 2020.

Aceste intrări au dus la creșterea rezervei valutare dar și la aprecierea cursului valutar, care a creat apoi, când a venit criza, mari probleme.

BNR nu putea să evite această apreciere a cursului de la 4 lei la 3 lei pentru un euro?

Nu putea, Banca Națională a luat toate măsurile, a cumpărat valută, a sterilizat leii, a majorat rezervele minime, dar băncile tot aduceau bani și dădeau credite. Toată lumea vorbea despre creditarea de retail, era noul trend, aici se făceau banii și se luau bonusurile, spune Mucibabici.

Am fi putut evita această apreciere printr-o sterilizare a leilor doar dacă bugetul făcea surplus bugetar. În lume numai două țări au reușit acest lucru – Singapore și Norvegia, a adăugat el.

Guvernatorul Isărescu spunea că așa sunt ciclurile economiei, cicluri umane, toată lumea voia să ia credite și nu puteam să evităm acest lucru, menționează el.

„Îmi amintesc și acum de discursul pe care l-a avut guvernatorul Isărescu la Gala ZF din noiembrie 2008, când vorbea de o aterizare forțată a economiei și de o ajustare, dar toată lumea din sală discuta despre împrumuturi, creditare, afaceri în real-estate. Guvernatorul Isărescu vorbea de unul singur.“

În 2009 România a luat cel mai mare împrumut de la FMI, de 20 de miliarde de euro pentru a stabiliza cursul și sistemul bancar, care era supraexpus pe valută. A urmat și acordul de la Viena, când băncile prezente în România s-au angajat să nu-și retragă finanțarea.

Dincolo de criza din 2008/2009, poziția externă a României s-a îmbunătățit extraordinar șinu s-a mai pus niciodată problema posibilității intrării în default.

Am traversat această perioadă, din ‘90 și până acum, pentru că Mugur Isărescu a fost un om echilibrat care, pe lângă cunoștințele economice teoretice, are și o înțelegere a economiei reale, spune Mucibabici. Este extrem de calculat când ia o decizie, fără excese și se consultă mult când ia o decizie. Pe lângă acest lucru, cred că a fost echidistant cu toate guvernele. Dacă ar fi înclinat într-o parte sau alta, și-ar fi pierdut și sprijinul intern, și sprijinul extern.

„Și acum îmi amintesc cum mi-a spus în ‘90 să vin la BNR alături de el, ca să facem o bancă centrală.“

Cele 14 bănci care au contribuit în 1999 la Club Loan-ul prin care România a evitat intrarea în incapacitate de plată

 1 ABN Amro  – 15 milioane de dolari

 2 Alpha Credit Group Atena  – 7 milioane de dolari

 3 Banca București (deținută de Alpha Group) – 3 milioane de dolari

 4 Robank – 2 milioane de dolari

 5 Daewoo Bank – 5 milioane de dolari

 6 Banca Turco-Română – 5 milioane de dolari

 7 Bank-Austria Creditanstalt România  – 10 milioane de dolari

 8 Citi Bank  – 15 milioane de dolari

 9 Demir Bank  – 2 milioane de dolari

10 ING  – 20 de milioane de dolari

11 Internatiol Commercial Black Sea Bank – 5 milioane de dolari

12 National Bank of Greece Atena – 10 milioane de dolari

13 Raiffeisen Bank România – 10 milioane de dolari

14 United Garanti Bank România – 1 milion de dolari