Găurele în căutarea lui Leonardo

Cu numai două săptămâni în urmă jurnalele, mai ales cele străine, informau despre descoperirea rămășițelor unei fresce a lui Leonardo pe un perete al Primăriei din Florența; pictura, în fapt niște urme de pigment care ar fi asemănătoare cu cele folosite la Mona Lisa, este acoperită de o frescă a lui Giorgio Vasari.

Pot înțelege demersul celor ce caută tablouri pierdute și motivațiile lor complexe – marketing personal și gloria asocierii cu numele lui Leonardo, dorința de a oferi lumii o nouă pictură, pasiunea. Dar cred că datul de găurele într-o operă de artă, cea a lui Vasari, pentru a căuta un eșec, fie el și al lui Leonardo, este o acțiune nătângă. Suntem într-o zonă unde ierarhiile de genul “Leonardo e mai tare decât Vasari” sunt stupide, chiar dacă de la Dan Brown încoace DaVinci se află pe un pisc de hype.

Să ne întoarcem în 1503, când Marele consiliu al orașului Florența hotărăște să împodobească sala-i cu două mari fresce. Concurează, la propriu, DaVinci (50 de ani) și Michelangelo (sub 30 de ani). Câștigă experiența, subiectul fiind “Bătălia de la Anghinari” (1440, un episod în nesfârșitele războaie dintre orașele-cetăți ale Italiei), și toată lumea oftează de admirație în fața cartonului maestrului. Doi ani mai târziu maestrul capotează: după nenumărate studii, tentative, presiuni ale consiliului, încercări, amânări, pictura este abandonată. Vasari, un artist remarcabil la rândul lui, face ce era de făcut.

Ce s-a întâmplat?

A intervenit caracterul lui Leonardo. Puțini spun, în general, despre atotcuprinzătorul maestru că a fost un nehotărât plin de temeri, șovăielnic în fața șevaletului, incapabil să ia o decizie, preferând să amâne. Fresca e un lucru delicat, unde totul trebuie făcut dintr-o trăsătură. Leonardo vrea un grund, un suport asemănător celui folosit la pictura în ulei, care i-ar îngădui nehotărârea. Dar vopselurile nu se usucă, și asta timp de șase luni. Face foc în fața picturii, dar culorile se preling, se amestecă. Pictura este ratată. Aparențele sunt salvate, pentru că Leonardo este, chipurile, chemat de regele Franței și Florența îi acordă un răgaz. Pictorul nu se mai întoarce niciodată în fața peretelui.

DaVinci a început o sumedenie de lucrări, dar a terminat puține – abia 25 de tablouri. Definitorie este reacția papei Leon al X-lea în 1513: “Vai mie, acesta nu va realiza nimic, căci se gândește la sfârșit înainte de a fi început să lucreze”. Anul era 1513 și iscoadele îl informaseră pe papă că Leonardo era preocupat de distilarea unui vernis, soluția menită să protejeze tabloul, altfel nici măcar început.
Pe lista de opere neterminate se află statuia ecvestră comandată de Lodovico Sforza, ducele de Milano, portretul Isabellei d’Este, ducesă de Mantova, care s-a zbătut șase ani pentru tablou sau altarul principal al bisericii Santissima Annunziata din Florența. Pier, de-a lungul timpului, o madonă pentru regele Ungariei, un prunc Isus pentru împăratul Maximilian, un Bachus pentru Ferrara, o Madonă pentru familia Medici, un Isus copil pentru biserica din Mantova. Îl spală, definitiv, fără tăgadă, de aceste păcate operele rămase.

“Bătălia de la Anghinari” este, cred, cel mai bun exemplu pentru o dimensiune umană pe care o ignorăm în lumea modernă – un ins ajunge o singură dată la stele, indiferent cât de grozav este, indiferent cât de mult trăiește, indiferent cât de admirat este. O lecție bună care merită prețul unei fresce pierdute