Gândire de un pas

Socot, gândirea este cea care ne-a separat de cimpanzei, și nu o să ne folosească deloc dacă batem pasul pe loc sau, mai rău, purcedem la un soi de regresie. Sigur că vom trăi și așa. Dar metafora este o formă de simbolizare, iar dispariția sa duce la stereotip. Un alt aspect al acestei culturi este dominanța imaginii, la televizor, pe calculator sau pe ecranul telefonului, în detrimentul sunetului și al cuvintelor scrise. Iar imaginea structurează altfel decât o frază scrisă.

Răposatul Umberto Eco, care se bucură și se va bucura de profundul meu respect, vorbea despre cum tehnica duce la regres; exemplul era că de la Roma la Milano făceai la un moment dat cu mașina 5 ore, apoi cu trenul rapid două ore, iar acum, cu avionul, faci din nou cinci ore, pentru că zborul durează puțin, dar ești nevoit să schimbi mijloacele de transport, să mergi prin aeroport, să treci de filtre și așa mai departe.

Și dacă tot am intrat la categoria exemple, să ofer câteva legate de gândirea într-un pas și efectele sale. Pentru că am început cu summitul Brexit, trebuie să precizez că a trebuit să parcurg cinci televiziuni și mai multe situri de știri pentru a-mi face o idee despre rezultatele întâlnirii; în schimb aceleași cinci televiziuni și mai multe situri de știri mă informau în amănunt despre cum doamna Merkel a mâncat vestiții cartofi prăjiți din Bruxelles, cu detalii amănunțite despre legume, coada la care a stat liderul german și câte și mai câte. Este un pas în lateral aici, la fel de nătâng ca și gânditul cu un pas: adică să acceptăm, noi, liderii europeni, pentru a câta oară? o divizare a europenilor în inși de primă mână și de mâna a doua, doar pentru a păstra o uniune de ochii lumii, care nu-i mai convinge nici măcar pe ei. Gândire în mai mulți pași înseamnă o Europă unită în spirit, în care și grecul, și românul, și neamțul să nu aibă probleme să spună sunt grec, român sau neamț oriunde pe continent, o comunitate a intereselor economice care să fie în stare să oprească milioanele de oameni plecați de țările lor în căutarea bunăstării. O Europă fermă, dar fără birocrație. Și puteți completa cu orice doriți, ca să vă simțiți în mod real cetățean european.

Sau să luăm comerțul local. Dacă privești un pic în ansamblu, poți trage lesne concluzia că și antreprenorii și marile lanțuri de retail au niște inimi uriașe și, de dragul nației, nu mai contenesc cu reducerile. „Reduceri!“, țipă la mine trei sferturi din inbox, „Reduceri!“, răcnesc și panourile publicitare, „Reduceri!“, îmi susură în ochi (civilizație vizuală, deh!) pliantele; trăim un Black Friday permanent și nu înțeleg de ce nu gândește niciun director de companie, de marketing, niciun consultant în mai mult de un pas. Adică efectul reducerilor permanente, dacă și consumatorul ar gândi în mai mult de un pas. Io zic așa, că dânșii ori lucrează cu niște marje uriașe, care le permit 80% reduceri – aceasta fiind, îmi pare, valoarea momentului – ori oamenii pur și simplu ignoră, pentru un rezultat imediat, logica economică elementară: o stare de blacfraidei permanent înseamnă o diluție a mărcilor (aleg prețul, nu mai aleg producătorul/calitatea/aspectul), comerciantul pare că nu este interesat de loializarea clientului, ba renunță cu totul la vânzarea cu preț întreg, preferând un joc steril al adaosurilor comerciale și la categorisirea produselor lor drept ieftine, la propriu și la figurat. Doar câteva efecte oferite așa, la repezeală.

De gândirea într-un pas s-au lovit și publicitarii care au pus la punct campania Pepsi care a stârnit săptămâna trecută furtuni printre cinefilii feisbuchiști; un mesaj ambiguu a fost interpretat de oameni cu primul sens, și atunci toată construcția – spirit rebel, momente magice, emoții – s-a năruit.

O privire extraordinară, de la 1500: „Portretul unei doamne în verde“, de Agnolo Bronzino.