Fukushima de România

Mi-am condus șapte prieteni la aeroport doar anul acesta. Nu plecau în vacanță sau să studieze în străinătate, ci au ales să fugă de orașele care nu le mai dau nicio șansă. Au zburat spre Spania, Italia, Belgia sau Franța, iar de când au plecat nici că am mai auzit de ei. Cu fiecare dintre cei șapte, discuția până la Otopeni sau Băneasa îmi părea trasă la indigo. Pe de-o parte era regret pentru că trebuie să înceapă într-un loc complet străin, pe de alta frustrare că aici nu se poate mai mult. E drept că traiul unui tânăr de 20 de ani cu cel mult 30 de lei pe zi e absurd, de aceea dintre cei care termină an de an liceul pot fi numărați pe degete cei care aleg să continue să rămână în orașul natal. Cei care se întorc după facultate sunt și mai puțini, dat fiind că reușesc să guste din viața orașelor mai vii în anii de studenție. Trebuie să-și întemeieze o familie, să poată vorbi de siguranță măcar de la o lună la alta, iar cei 200 de euro pe lună din orășelul de provincie nu le oferă niciun orizont.

Culmea e că sunt tineri bine educați, în plină putere, dar cărora cuvântul acasă nu le mai spune în scurt timp prea mare lucru, rămâne eventual locul unde își găsesc familia și-atât. Tocmai pentru că sunt competitivi, străinătatea îi asimilează destul de ușor, deși se îndreaptă cel mai adesea către munca fizică. Fie că se numesc Făgăraș, Moreni, Toplița sau Dorohoi, orașele mici se văd, așadar, golite de forța de muncă tânără, iar pentru cineva care a trăit acolo aproape 20 de ani, întoarcerea acasă este o lecție dură. Mi-a fost dat și mie să ajung de curând acasă și să constat odată cu fiecare vizită că lucrurile îngheață tot mai mult. Străzile sunt tot mai goale, după patru după-amiază nici că mai vezi pe cineva, iar puținii pe care îi mai recunosc sunt trecuți bine de vârsta a doua. Industria lipsește cu desăvârșire, iar parterele blocurilor s-au umplut de baruri, cafenele și chioșcuri. Singura zi în care orașul își recapătă freamătul de altădată e cea când se dau salariile și pensiile. Cum puținii bani se consumă rapid pe mâncare și rate la bănci, elanul durează cel mult o săptămână. După care liniștea se reașază.

Luna trecută planeta a depășit pragul de șapte miliarde de locuitori, iar teme precum epuizarea resurselor, poluarea mediului înconjurător și încălzirea globală au intrat din nou în agenda publică. Terra se apropie de unele limite ale bogățiilor și resurselor sale cunoscute până acum – apă, resurse forestiere, pământ arabil, combustibil fosil – și e normal și firesc să nu ignorăm imaginea de ansamblu. Dar trebuie să privim mai ales înspre situația din curtea noastră. Sincer, mi-e greu să cred astăzi că riscăm să pierim ca nație. Nu-mi pasă și poate nici nu pot să privesc atât de departe și să mă întreb ce-o să se întâmple peste o mie de ani, chiar dacă potrivit unui studiu realizat de Organizatia Națiunilor Unite, România se află printre primele zece țări ale lumii care ar putea dispărea, dacă nu va crește rata natalității în actualul mileniu. Îmi pasă mai mult de faptul că tot mai mulți tineri se văd alungați din țară și că, deși populația lumii a trecut de șapte miliarde, asta nu se simte nici la Făgăraș, nici la Moreni, nici la Toplița și nici la Dorohoi. Și nici n-o să se simtă prea curând.

razvan.muresan@businessmagazin.ro