Filozofic vorbind, telemeaua nu-i vapor!

În 1945, după capitulare, Japonia a intrat sub administrație americană, iar schimbările pe care le-au adus ofițerii generalului Mac Arthur au atins multe zone din societatea niponă. Inclusiv sărutul în cinematograf. Cinematograful japonez era în acel moment mai preocupat de samurai, săbii și lupte cât mai artistice, iar amorul, fie el exprimat doar prin sărut, nu cadra cu spiritul războinicilor.

Americanii, în schimb, aveau ceva experiență în domeniu, spune criticul care a scris istorioara, pentru că, unu, scenele cu săruturi erau gustate de public și doi, maeștrii de la Hollywood aveau de furcă serios cu cenzorii guvernamentali. În Japonia, deh, țară ocupată, lucrurile au mers mai simplu: cineaștilor japonezi li s-a ordonat să includă episoade de pupături în filme. Iar japonezii s-au conformat, chiar dacă fără chef. Așa au apărut, între două scene de luptă, săruturi, care se potriveau în acțiune ca nuca în perete. Dar modernizarea și occidentalizarea societății japoneze au triumfat, nu-i așa? Iar aghiotanții generalului, specialiști, evident, în pupături au instruit, indirect, gheișele cum e cu occidentalii.

Trecând la lucruri serioase, aș vrea să remarc un adevăr simplu: societatea românească abundă de analiști, explicători, specialiști sau cum vreți să le spunem. Problema este că sunt prea puțini inși care să pună osul la treabă și chiar mai puțini inși care să știe că creeze un mediu favorabil și prietenos cu cei care pun osul la treabă. Un exemplu concret, pe scurt: dacă veți analiza componentele exporturilor românești din ultimii ani, veți vedea că șantierele navale și construcția de nave au crescut în mod constant, fără să țină cont de criză, și au ajuns să reprezinte câteva procente bune din vânzările la extern, în aceeași zonă cu exporturile de automobile sau cabluri electrice sau produse petroliere.

Dar dacă studiem strategia de export a României, aflată într-un soi de proiect pe site-ul Ministerului Economiei, vom vedea că oamenii de acolo au explicat frumos, pe 175 de pagini, ce, cum, de ce, ce va fi, dar nu iau domeniul mai deloc în calcul; apar, în schimb, de sprijinit, artizanatul, mierea de albine și telemeaua de oaie. Foarte bune, nimic de zis, dar parcă secolul este altul, iar oamenii aceia cu navele poate au și ei ceva probleme, cu TVA-uri, cu materii prime, cu infrastructura sau cu cine mai știe ce. Așa că zic experților din minister să coboare în lumea reală și să se pupe mai des, odată între ei, interdepartamental, cum ar veni, și odată cu economia reală.

Ilustrez textul cu un sărut clasic, care nu mai există în această formă pentru că au intervenit niște experți: este un grafitti al artistului rus Dimitri Vrubel, care a existat pe Zidul Berlinului între 1990 și 2009. Este o reproducere a unei fotografii celebre, sărutul liderilor comuniști Leonid Brejnev și Erich Honecker, la a 30-a aniversare a RDG. Un memento cât se poate de folositor al modului în care trece gloria. Iar un expert din primăria Berlinului a avut la un moment dat o idee cât se poate de creață: ca să conservăm picturile, le dăm jos, cu abur, și îi rugăm pe desenatori să o mai facă odată, cu vopseluri mai bune. Filozofic privind lucrurile, pictura nu mai este, pur și simplu, aceeași, cam în același fel în care mierea și telemeaua nu-s vapoare. Filozofic vorbind, repet.