File lipsă din arhiva Securității: agonia unui mare poet

Din păcate, numele marelui poet începe să fie necunoscut nu doar în sumbra arhivă pomenită, ci și în rândurile marelui public și al elevilor care, pe vremuri, îi recitau cu autentică emoție versurile. începând cu faimoasă “Moarte a căprioarei”.

Pentru cei care nu știu sau care au început să uite, facem câteva precizări. Nicolae Labiș s-a născut în… A devenit elev al școlii de literatură (o instituție de învățământ calchiată după model sovietic, în care erau recrutați tineri cu veleități literare și din care – potrivit unei butade din epocă – “n-a ieșit niciun singur scriitor, cu excepția celor care intraseră deja scriitori”). A urmat cursurile facultății de filologie și a ajuns, rapid, să fie perceput drept geniul liric al tinerei generații. Versurile lui înflăcărate (în care nu rareori era pomenit elogios numele Partidului) se aflau pe toate buzele.

Poetul, însă, a început să devieze de la “drumul luminos” trasat de ideologii vremii, a prins să-și descrie torturile lăuntrice, tristețea fundamentală și afinitățile culturale – altele decât cele oficial tolerate. Deși steaua lui nu era pregătită să apună, lumea acelor ani i-a înscenat apusul: a început să fie urât și renegat de către confrații mai vârstnici și mai puțin talentați, ajungând, în cele din urmă, în colimatorul organelor represive.

La vârsta de 21 de ani, în 1956, la începutul unei cariere poetice care se vestea prodigioasă, Lae Labiș a murit sub roțile unui tramvai. Multă vreme s-a crezut că a fost un banal și regretabil accident. Acum, tot mai multe informații converg către ideea că tânărul poet a fost asasinat la comanda Securității.

încercând să aducă lumină asupra momentelor cutremurătoare dinaintea “accidentului”, și a clipelor din scurtul interval al spitalizării poetului aflat în agonie, Stela Covaci, bună prietenă a lui Labiș, tandră și în același timp înțeleaptă ascultătoare a confesiunilor lui din acea vreme, ne livrează o suită de mărturii credibile despre mașinațiunile care au stat în spatele asasinatului, dar și despre vinovata tăcere a celor care, vreme de jumătate de veac, i-au acoperit, din lașitate sau din interes, pe criminali. Nu în ultimul rând, ne sunt oferite texte inedite ale lui Labiș, care au fost dictate, în timpul “nopților de coșmar”, lui Aurel Covaci, soțul autoarei.

Stela Covaci, “Nopțile de coșmar ale poetului Nicolae Labiș”, Editura Tracus Arte, București, 2011