Femeie de carieră. Caut… să nu am regrete

„O casă de păpuși – partea a doua” în regia lui Alexandru Mihail reușește să facă din piesa lui Lucas Hnath o simfonie de tip beethovenian: amplă, solemnă, înfricoșătoare, copleșitoare. Te înalță în stima și iubirea de sine, te coboară pe pământ în iubirea pentru ceilalți, și îți face tâmplele și inima să zvâcnească în ritmuri nebune.

de Georgiana Gheorghe – colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

„O casă de păpuși – partea a doua” – a nu se confunda cu piesa lui Henrik Ibsen „A Doll’s House” scrisă în 1879 – este, de fapt, o continuare a poveștii dramaturgului norvegian, pe care dramaturgul american Lucas Hnath o plasează ca acțiune 15-20 de ani mai târziu, centrând întreaga acțiune pe întoarcerea Norei acasă. Piesa este scrisă în 2017 și surprinde infinite nuanțe ale unei femei emancipate, independente. Este foarte bine dacă ați văzut sau citit piesa lui Ibsen, însă nu este obligatoriu pentru a putea primi piesa lui Hnath așa cum merită. El pune de data asta lumina reflectoarelor pe relația soție/soț părăsit și mamă/copil abandonat, din perspectiva celor o sută și ceva de ani trecuți peste imaginea și statutul femeii în societate. Dacă Ibsen a revoluționat societatea sec. XIX cu piesa sa de un feminism revoluționar în epoca respectivă, Hnath reușește să o aducă pe femeia transformată în sec. XX-XXI în fața unor întrebări din alt registru, o tăvălește prin praful crizei existențiale de la 40-50 de ani, o confruntă cu transpirația rece a unor normative de cu totul alt gen. Nora, interpretată memorabil de Oana Pellea în spectacolul de la Teatrul Metropolis, este femeia modernă, puternică, împlinită profesional, cu o experiență amoroasă bogată, devenită o scriitoare de succes după ce a trântit ușa în urma sa și a plecat să-și împlinească singură visele, este nevoită, din considerente strict practice, să revină pentru o discuție și negociere cu fostul său soț, Torvald, interpretat cu înțelepciune de Vlad Ivanov.

Intriga însă o aduce față în față cu Emmy, fetița abandonată când avea doar câțiva ani, devenită adult între timp – interpretată impecabil de Catinca Maria Nistor. Și toate gândurile și emoțiile se revarsă din acel moment pe scenă, către public, în valuri de remușcări, negări, vină, rușine, iertare, neiertare, iubire nerostită, dorințe de iubire, iubire neîmpărtășită. Cred sincer că Hnath o aduce pe bona Anne Marie în cadru pentru a detensiona încrâncenarea acestui dureros triunghi familial. Victoria Cocias reușește magistral să arunce niște replici în dialogul dramatic exact în momentele în care e nevoie, deoarece ca spectator simți că nu mai poți duce încărcătura emoțională care se revarsă din interacțiunea personajelor. Regia lui Alexandru Mihail reușește să facă din piesa lui Lucas Hnath o simfonie de tip beethovenian: amplă, solemnă, înfricoșătoare, copleșitoare. Te înalță în stima și iubirea de sine, te coboară pe pământ, în iubirea pentru ceilalți, și îți face tâmplele și inima să zvâcnească în ritmuri nebune. Pentru că, evident, urmăresc spectacolele la care merg prin prisma propriei mele experiențe de viață, am simțit în momentul interacțiunii intre Nora și Emmy că am pulsul 200. Sunt o femeie independentă, am muncit enorm timp de 20 de ani pentru a avea o carieră, am construit businessuri, am și pierdut, dar am luat-o cu îndârjire și speranță de fiecare dată de la capăt; în tot acest timp, am crescut și o fetiță ajunsă acum o adolescentă de 17 ani. Știu că am fost absentă uneori; fizic – plecată prin deplasări sau petrecând 14-17 ore la lucru, emoțional – îngrozită și cu gândul la provocările din business. Mă întreb deseori ce impact au avut sau vor avea toate acestea asupra copilului meu. Este motivul pentru care am fost foarte impresionată de „duelul” Nora/Emmy.  Am văzut spectacolul de două ori până acum și aș vrea să-l văd și a treia oară, împreună cu fata mea.   

Am ales să vorbesc cu Catinca Nistor despre personajul său și apanajul psihologic al interacțiunii dintre cele două femei în piesa lui Hnath. În urma interviului realizat îți dai seama exact de ce Emmy tinde spre perfecțiune. Catinca redă replicile personajului cu o dicție perfectă. Copilul rănit, abandonat își dorește să fie superior mamei, iar costumul de scenă ales (cămașă cu jabou și broșă camee la baza gâtului) potențează alura tinerei Emmy.

Cu ce ochi crezi că vor vedea piesa femeile independente, de carieră, generația anilor ’70-‘80?

Cu ochi care regretă, care nu mai pot schimba trecutul, dar pot pregăti în prezent un viitor mai bun. Mai degrabă aș muta atenția pe generația mea, anii ‘80 toamna târziu… E un semnal de alarmă, mai ales pentru femei care, ca și mine, s-au dedicat carierei și nu au o familie a lor, încă. Am gustat succesul, în egală măsură și reversul medaliei, poate în acceptul conștiinței colective am ars niște etape foarte repede, dar ăsta este drumul meu și numai eu și, poate, Luna știm cât de tare am visat niște visuri până nu au avut altă opțiune decât să se materializeze, cât de scump am plătit cu liniștea mea, ce sacrificii am făcut și în ce fel a atins oamenii din jurul meu goana după „steaua” mea. Dar ce vreau să spun de fapt cu această confesiune este că îmi doresc real ca toată lumea să își împlinească toate visurile, toate ambițiile, până și cele mai ascunse dorințe, ca să realizeze că de fapt sunt nimic; că nu contează și că unicul lucru important este FAMILIA, iubirea pe care alegi să o dăruiești și pe care ești privilegiat dacă/să o primești. Mă întorc la întrebare și spun că timpul este ireversibil. Să aduci un suflet pe lume și să nu îl bucuri și ocrotești cu prezența ta, tu să nu crești și să înveți cu și alături de el, apoi, in extremis, să nu petreci timp cu copilul/părintele tău la maturitate, când vremea nu stă în loc pentru tine și fiecare zi/ocazie pierdută nu mai are șansa unei reluări… e o cruzime. Sigur, facturile vin lunar. Cu toate acestea, cred că poate exista o balanță, care trebuie întotdeauna să atârne mai greu în favoarea celor pe care îi iubim. Mă întorc la mine și spun că, deși mai sunt câteva obiective mari pe care le am de bifat, există, poate, și o parte bună în această ardere rapidă – când dorința ți se împlinește, vine la pachet cu lumina, dar și cu umbra ei, cu partea nevăzută, mizerabilă chiar, iar tu trebuie să o primești și să ți-o asumi cu totul. Faptul că am avut atât de repede în parcursul meu niste experiențe de o încărcătură și intensitate imensă, greu de dus și pentru oameni mult mai experimentați ca mine, m-a ajutat să decantez și să am mai multă claritate cu ce îmi doresc în viața mea și felul în care prioritizez ce vine spre mine. Îmi iubesc și sunt recunoscătoare pentru fiecare aspect al prezentului, cu toate implicațiile lui, însă dacă partenerul meu ar apărea și mi-ar spune să lăsăm tot, să ne mutam la o fermă, să ne gospodărim singuri și să ne creștem copiii, l-aș urma fară să clipesc. Pentru că oricum nimic nu e real, niciun premiu, nicio poziție, niciun palmares. Ele, sigur, contează, și servesc ego-ului și canonului societal, însă unicul lucru autentic este conexiunea cu celălalt. Pe de altă parte, cine decide că nu le poți avea pe toate?

Care crezi că e viziunea asupra vieții în general și a vieții de cuplu în particular, a personajului pe care îl joci, a tinerei crescute doar de tată și bonă?

Absența sau neglijența unui părinte dezvoltă în copil un tip de atașament anxios și o teamă puternică de abandon, un sentiment că nu ești suficient de… Că în orice moment poți fi anulat, înlocuit, lăsat în urmă. Lucrul ăsta se întâmplă și în cazuri în care copilul crește cu ambii părinți, însă unul dintre ei are perioade în care este prezent fizic, dar nu și emoțional în viața copilului. Asta poate veni din lipsă de timp, spațiu sau din alte lucruri mai grave, cum sunt pedepsele. Unii părinți își abuzează fizic copiii, alții îi abuzează emoțional, fără că macar să conștientizeze. Alegând să nu le mai vorbească – alegând deci, absența, „la comandă” de aceasta dată – le invalidează existența și generează traume emoționale ale căror urmări se văd însă mulți ani mai târziu. Ele se reflectă în alegerile personale, în felul în care își aleg partenerii, în felul în care se poartă pe sine. Un copil care crește văduvit de un părinte ca rezultat al oricărei situații de mai sus iese în lume șchiopătând; e greu să fii încrezător, puternic, întreg când din cuibul din care pleci nu îți sunt insuflate sau încurajate aceste trăsături. (Vreau să) cred că Emmy este un copil precoce, de altfel și spune la un moment dat: „A trebuit să am mai multe responsabilități, să mă confrunt cu adevăruri dure despre viață la o vârstă mai fragedă decât majoritatea. Îmi pare rău pentru copiii care au crescut într-un mediu normal, eu mă simt specială. Lumea spune că sunt un suflet bătrân”. Și deși în spatele acestei fraze există multă durere, ea și-a hotărât de mică viitorul: vrea un soț, o familie, un cămin fericit. Și știe, în teorie, care sunt pașii de urmat pentru asta. În practică, însă, poate descoperi că toate sentimentele reprimate și tot ce nu a primit și vrea să trăiască, pot fi sufocante și un exces pentru celălalt. Nu putem anticipa niciodată cum pica în cel de lângă noi acțiunile noastre. Din nou, echilibrul se rezumă tot la conexiune, la a-ți da voie să fii vulnerabil, intim, cu celălalt.

Teatru, film sau management cultural?

O să răspund cu titlul unui film proaspăt lider în nominalizări la Oscar – „Everything Everywhere All at Once”! Toate… cu mențiunea că marea mea dragoste rămâne teatrul, și în lumea mea ideală mi-aș petrece timpul numai între Shakespeare și musical, însă și celelalte dimensiuni sunt la fel de spectaculoase. Experiența mea în cinema de până acum este puțină, dar semnificativă și am pășit cu dreptul alături de altă parteneră fabuloasă, Dame Helen Mirren. E vorba de filmul „Golda“, cu care vom avea o proiecție specială în premieră mondială luna aceasta la Berlinale, unde am avut un rol episodic, nici nu știu exact cât a rămas în final cut pentru că la proiecția cu echipa, pe care am avut-o în ianuarie la Londra, eram în București… pe scenă! Dar nici măcar nu contează, pentru că au fost patru zile de filmare care m-au îmbogățit ani-lumină, iar regizorul Guy Nattiv, laureat cu Oscar și el, un om pe care îl ador pentru valorile lui, pentru că m-a văzut, un om cu care aș porni la drum în orice proiect, oricât de complex sau provocator, pentru că unii oameni pur și simplu așa sunt, au această calitate de a te lua cu ei în călătoria lor, deci, deși Guy îmi spunea că m-a observat și că sunt ca peștele în apă pe platou, nu știu dacă sunt așa convinsă. Se spune că teatrul este al actorului, iar filmul al regizorului. În vreme ce pe scena ai control total și feedback în timp real, pe platou nu știi nimic. Poți crede că nu ești în cadru și de fapt să fii în prim-plan, poți să îți pui sufletul pe tavă și acea scenă să se taie la montaj… e foarte diferit. Am nevoie să mai adun câteva meciuri în picioare ca să pot avea un verdict personal. Cât despre managementul cultural, e ceva ce îmi vine ușor să fac cu mult entuziasm și bucurie. De la cei opt ani de pionierat în fruntea Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru la anul de foc ca manager interimar al Teatrului Bulandra, la misiunea actuală de director al Institutului Cultural Roman din Londra, tot ce fac vine dintr-o iubire de oameni și dintr-o dorință că o superputere de a face lucruri pentru ceilalți, de a fi în serviciul unei cauze mai mari decât mine. Nimeni nu se naște învățat, acumulăm și corectăm pe tot parcursul vieții. Contextul în care sunt acum, de exemplu, mi-a deschis în perioada asta apetitul pentru arte vizuale; deși mama mea este galerist și mi-am petrecut zile în șir în copilărie în mai toate galeriile de referință din București, am respins total universul acesta care acum mă atrage și mă ambiționează atât de mult. Știați că suntem foarte aproape, dacă nu am devenit deja, prima minoritate în Anglia? Și că se află aici peste 1.200.000 de români, dintre care 750.000 doar în Londra? Imaginea noastră nu ne este întotdeauna favorabilă, însă rolul meu este adus în atenția publicului britanic esența noastră, de ieri, de azi mai ales, și de ce ne propunem pentru “mâine”. Este un tip de curatoriat și în egală măsură un fel de mers pe sârmă continuu, alegerile pe care le faci sunt exponențial mai vizibile și mai supuse scrutinului decât ale celor care au confortul de a nu fi în prima linie, însă sper ca în acești patru ani aici să pot arăta lumii, prin alegerile mele, cum văd și ce înseamnă pentru mine România, prin sufletul meu. Ce șansă extraordinară acum, de a face ceva pentru țara mea într-un oraș pe care îl ador și în care mi-am dorit să trăiesc! Seara, la culcare, și în fiecare dimineața când mă trezesc, îi mulțumesc cu recunoștință lui Dumnezeu că sunt aici.    

Spune-mi, te rog, ce simte Emmy la revederea după 20 de ani a mamei care a părăsit-o? Crezi că este mândră de realizările mamei sale?  

Există o disociere și o luptă interioară pe care Emmy le simte în prezența mamei. Ea intră cu o strategie și mai ales cu un obiectiv în acest „dans” cu Nora, dar în „arenă” lucrurile se transformă, intervine factorul uman care le reconfigurează traseul amândurora, deși Emmy reușește să își păstreze ținta. Sunt tentată să spun că Emmy este indiferentă la realizările mamei, fiecare carte publicată de aceasta, fiecare succes profesional al ei amplifică și adâncește depărtarea între cele două. Cu toate astea, cred că atunci când o descoperă, o admiră și se regăsește în Nora, în mama ei. Într-un fel cerebral; atât cât a primit afecțiune și s-a dezvoltat emoțional în casă, atât cât a văzut în jurul ei, Emmy îi arată deschidere, curiozitate, apropiere și, de ce nu, curaj. Există momente de reală vulnerabilitate și sensibilitate între cele două și sunt foarte bucuroasă că am șansa unei partenere de talia și experiența Oanei Pellea. Până la urmă, textul e pretextul, iar în spatele lui, suntem noi, două femei, cu trăirile, emoțiile, fricile și fragilitățile noastre. Privind retrospectiv (dar într-un fel, e și firesc, acesta fiind cel mai recent rol al meu, deci evoluția este naturală), cred că Oana este partenerul cu care mă simt cel mai în siguranță de până acum. Simt că suntem împreună într-o barcă și unde vom ajunge nu știe niciuna, însă ce știm sigur e că ne avem și ne sprijinim una pe alta. De altfel, sentimentul acesta predomină în întreg proiectul, cu Vlad și Victoria (n.r. Ivanov, Cociaș) și regizorul Alexandru Mihail și asistenta sa, Catherine Andre. Ne face o mare PLĂCERE să fim împreună, să spunem povestea asta împreună. Lucrul la spectacol a fost făcut într-o neașteptată armonie, fară efort.

Intriga o aduce față în față cu Emmy, fetița abandonată când avea doar câțiva ani, devenită adult între timp – interpretată impecabil de Catinca Maria Nistor