Europa cere băncilor să fie salvată, după ce în urmă cu șapte ani liderii UE au salvat sistemul bancar

Inaugurarea oficială a noului sediu de la Frankfurt al Băncii Centrale Europene, un edificiu cu o arhitectură spectaculoasă, care a costat cca 1,3 miliarde de euro, a fost întâmpinată cu proteste violente organizate de demonstranți contra austerității. După proteste, soldate cu sute de arestări, incendierea unor mașini ale poliției și zeci de răniți, șeful BCE, Mario Draghi, a declarat cu ocazia inaugurării că e nedrept ca instituția să fie acuzată că a fost principalul promotor al măsurilor de austeritate în Europa.

Draghi are dreptate, nu BCE a impus linia de politici economice în Europa, ci guvernul german, însă atât predecesorul său Jean-Claude Trichet, cât și el însuși au avut o politică de comunicare constant păguboasă, care a creat percepția că BCE, în totală opoziție cu Rezerva Federală a SUA, ar fi o instituție slabă și fricoasă atunci când e vorba să ia măsuri de combatere a crizei, servilă cu băncile și dură cu statele, îndeosebi cu cele mai sărace de la periferia zonei euro. Acum, în fine, BCE va avea ocazia să-și ia revanșa, în calitate de coordonatoare naturală a proiectului care ar urma să salveze Europa unită: Uniunea Bancară Europeană. Ideea a fost propusă de Parlamentul European încă din 2010, iar Comisia Europeană a lui Barroso a lansat-o în discuție în 2012, cu trei elemente constitutive: supraveghere bancară comună, sistem unic de gestionare și rezolvare a crizelor bancare și sistem uniform de protecție a depozitelor.

Pe atunci, proiectul era menit să protejeze statele, adică banii contribuabililor, încercând să transfere legal răspunderea salvării băncilor asupra acționarilor în cazul unor noi crize financiare, iar pe de altă parte să constrângă băncile să se reformeze, în urma periodicelor „teste de stres“. Ambele eforturi au fost presărate de momente ridicole, așa cum am văzut în cazul crizei din Cipru din 2013, unde liderii europeni au încercat să extindă răspunderea salvării băncilor și asupra depunătorilor, sau în cazul testelor de stres din 2011, trecute cu brio de bănci care aveau să se dovedească în realitate mult mai vulnerabile. Pe parcurs, criteriile pentru testele de soliditate financiară au devenit mai exigente, iar Parlamentul European a reușit să impună anul trecut ca acționarii și creditorii băncilor să fie primii chemați să suporte pierderile în caz de criză și să constituie din banii lor și fonduri de protecție a depozitelor garantate de state (adică până la limita de 100.000 de euro).

Importanța politică reală a Uniunii Bancare Europene la ora actuală este însă alta, anume faptul că ea preia rolul de liant sau motor al unificării Europei, după ce schița inițială a unor „State Unite ale Europei“ unde armonizarea economică să fie bazată pe impunerea unei uniuni fiscale, cu diverse variante de unificare a nivelului taxării, promovate de Germania prin 2010-2011, a eșuat din cauza opoziției țărilor cu regimuri fiscale mai permisive, între care și unele grav afectate de criză, ca Irlanda. „Actuala criză a reliefat imperfecțiunile construcției instituționale inițiale din Uniunea Economică și Monetară, iar dintre alternativele posibile – cea a unei uniuni fiscale și cea a unui uniuni bancare – decidenții europeni au optat pentru varianta mai puțin controversată și mai ușor de implementat într-un interval de timp previzibil, respectiv cea a Uniunii Bancare“, a explicat recent viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu. Realizarea Uniunii Bancare presupune, potrivit lui Georgescu, pe de o parte creșterea rezistenței băncilor la factorii de risc, prin politici bancare prudente, reglementate unitar la nivel european, iar pe de altă parte capacitatea lor de a susține creșterea economică, generarea de locuri de muncă și de afaceri competitive, adică exact ceea ce UE are nevoie ca de aer.