Eșecul influenței culturale în fața armelor

În noaptea de 2 octom­brie 2019, Comedy Central a difuzat un episod al serialului de animație „South Park” numit „Band in China”, o satiră devastatoare a modului în care Beijingul a folosit accesul pe piața chineză pentru a modela felul în care operează industria de divertisment din SUA. Intriga: unul dintre personajele principale merge în China pentru a încerca să vândă marijuana, este arestat și apoi salvat de Mickey Mouse și de corporația Disney, a cărei slugărnicie față de China este accentuată. Disney este de acord să-l ucidă pe Winnie the Pooh, pentru că acesta ar semăna cu liderul chinez, în schimbul deschiderii pieței chineze. Între timp, în SUA, unele dintre celelalte personaje principale încearcă să facă un film în timp ce sunt supravegheate și cenzurate de armata chineză.
„Band in China” dovedește că puterea moale (soft power) a industriei de la Hollywood nu a fost pe măsura puterii economice a Beijingului. Într-adevăr, industria americană a divertismentului nu a reușit să aibă nicio influență culturală asupra Chinei, în timp ce China și-a folosit puterea dură pentru a neutraliza influența culturii americane.
După lansarea episodului, ideea că puterea moale – adică influența culturală – poate fi folosită pentru a schimba în mod decisiv comportamentul națiunilor străine este sau ar trebui să fie moartă și îngropată. Puterea moale, atunci când există, curge direct din puterea dură. În cazul Chinei, credința că expunerea la produsele culturale din SUA ar contribui la înmuierea și democratizarea țării a fost dovedită a fi complet falsă. De fapt, așa cum a arătat „Band of China”, comuniștii chinezi sunt cei care au influențat America.
La mijlocul anilor ’90, a început să prindă rădăcini ideea că oarecum o putere moale, de la sine, ar putea modela lumea postbelică. A încolțit, în mod firesc, în universitățile americane, unde o elită academică era prea bucuroasă imaginându-și că influența sa asupra peisajului intelectual și cultural ar corecta realitatea urâtă și vulgară a puterii militare și economice care, până acum, a modelat istoria umanității.
Unii lideri europeni au insistat asupra faptului că Bruxelles-ul va deveni capitala unei noi superputeri soft power, Uniunea Europeană. Ei credeau cu sinceritate că stilul de viață, cultura și activismul de mediu ale continentului lor vor eclipsa în cele din urmă puterea dură a Americii. Faptul că distrugătoarele războaie balcanice din anii ’90 nu puteau fi soluționate decât cu ajutorul forțelor armate ale SUA nu a contat prea mult pentru a schimba atitudinea.
Victoria lui Boris Johnson, liderul pro-Brexit, în alegerile din Marea Britanie, care au fost mai mult un vot pentru ieșirea regatului din UE, este încă un semn că puterea soft europeană nu mai este nici de departe atât de atrăgătoare pe cât părea odată. Peste Canalul Mânecii, președintele francez, Emmanuel Macron, a încercat cu disperare și fără succes să-și convingă colegii șefi de stat și guvern din UE să transforme Europa într-o superputere militară hard. Se pare că liderul statului francez a renunțat la încercarea de a crea un nou imperiu soft. Acum, Franța a trimis o navă de război în Golful Persic, o poartă de intrare spre Orientul Mijlociu, unde lichidarea unui general iranian printr-un atac cu dronă american a inflamat spiritele.  
Între timp, în Asia, se părea că Beijingul impunea încet, dar sigur, genul de putere moale care curge direct din puterea dură. De exemplu, Dalai Lama din Tibet a fost de ani buni o durere de cap pentru China. Popularitatea acestuia la Hollywood și în alte părți ale lumii amintea constant oamenilor statutul Tibetului de națiune cucerită, ocupată. Ținuta sa atrăgătoare și hainele sale deosebite l-au făcut să poată fi recunoscut instantaneu de milioane de oameni din întreaga lume. În multe feluri, el a întruchipat puterea moale.
Dar, dacă puterea moale ar fi fost un instrument la fel de eficient de politică externă, precum susțineau avocații săi, fără îndoială, Tibetul ar fi dobândit până acum o anumită măsură de autonomie. În schimb, China și-a consolidat controlul și Dalai Lama însuși a devenit, în cel mai bun caz, o celebritate minoră și lipsită de culoare. Statutul său a fost perfect simbolizat de imaginea cu el părăsind Casa Albă, după o întâlnire cu Obama, printr-o alee unde era depozitat gunoiul. Puterea dură a Chinei i-a învins decisiv puterea moale.
În altă parte, Greta Thunberg și echipa sa nu au reușit să influențeze recenta conferință COP 25 de la Madrid privind schimbările climatice. Acest lucru arată cum pot fi ignorate chiar și cele mai bine planificate încercări de a utiliza puterea moale pentru a crea un sentiment de panică în masă în jurul unei probleme. După atâtea decenii de panici legate de mediu, dintre care puține s-au dovedit a fi justificate, oamenii au învățat să ignore astfel de campanii și să continue să mănânce carne, să conducă mașini și să se adapteze la proclamațiile mărunte și enervante ale puternicei aristocrații politice verzi. Interzicerea paielor din plastic nu este într-adevăr o modalitate de a arăta capacitatea cuiva de a modela cursul istoriei umane.
În schimb, puterea dură revene. Nici China, nici SUA nu cred că influența culturală poate înlocui puterea economică sau militară. Puterea moale sub diferite forme nu va dispărea niciodată cu adevărat, dar s-a dovedit că nu este o forță decisivă în politica mondială. În aceste condiții, „Band in China“ pare o revelație puternică.
La începutul acestui an, președintele Rusiei, Vladimir Putin, care își pregătește terenul pentru ceea ce pare că va fi o dictatură pe viață, le-a spus rușilor că țara lor conduce lumea în ceea ce privește armele, fiind lider la rachete supersonice. Rusia se poate mândri, în special, cu o rachetă capabilă să transporte focoase nucleare ce nu poate fi detectată de tehnologia americană. „Eforturile noastre pentru îmbunătățirea capabilităților de apărare au fost efectuate la momentul potrivit și aș vrea să subliniez că pentru prima dată în istoria rachetelor militare, inclusiv perioada sovietică, nu încercăm să ajungem din urmă pe nimeni. Este tocmai invers, celelalte puteri mari ale lumii încearcă să creeze armele pe care Rusia deja le are”, a afirmat Putin.
Cam în aceeași perioadă cu discursul lui Putin, China a lansat la apă cea mai mare și mai avansată tehnologic navă militară de suprafață a sa, un distrugător din clasa Nanchang dotată cu rachete. Nava, care are un deplasament de 10.000 de tone și a fost dezvoltată în întregime de China, va fi folosită probabil în convoaie de luptă alături de portavioane. Este singurul astfel de distrugător din lume, iar Beijingul a dat comandă pentru mai multe nave de acest tip. China este capabilă să construiască și portavioane, primul dezvoltat cu tehnologie chineză fiind Shandong. China are în total două portavioane, primul fiind un portavion vechi ucrainean modificat.